Când am citit prima dată „Demonii” tu erai o blondă cu ochii mari albaștri îndrăgostită de un chitarist student la actorie iar eu eram un pârlit slăbănog tuns militărește coleg de liceu cu fratele tău…
Ți-am spus atunci într-un moment de efuziune dramatică și demonstrativă cât de idiot a fost Dostoievsky să îl sinucidă pe Stavroghin.
Câțiva ani mai târziu, când am adormit îmbiat de mirosul de trandafiri și levănțică din camera acelei fete care nu erai tu – citind jurnalele lui Dostoievsky am înțeles cât de rus și de mesianic era băiatul ăsta din mâna căruia personajele au scăpat atât de des.
Vorbea de slavii atei – dacă își au ei locul în organizarea unei alianțe slavofile creștine din răsăritul Europei care să se apere de pericolul musulman.
Rușii niciodată nu i-au suportat pe turci. Ne-am folosit de ura asta undeva în trecut ca să ne câștigăm independența – apoi evident ca a devenit apăsătoare și frustrantă o atât de banală profesiune de credința.
Satov repetă atât de des – „Sunt ateu, nu pot fi rus”! La ușa lui vine o femeie care clar e gravidă cu Stavroghin: el o primește în casă, o protejează, o respectă – clar nu e rus. E prea ateu să locuiasă în preajma Balcanilor. Vezi că el și Kirilov sunt educați prin Elveția și alte străinătățuri – ți se pare că sunt proști, dar sunt prea atei să își bată joc de viață. Șatov îmi amintește de Emil Cioran – este un nihilist încătușat de pozitivism – un rebel fără cauză îndrăgostit respectuos de viață.
Kirilov suferă de o formă a ihilismului îmbibat de optimism: „Omul e nefericit pentru că nu știe că e nefericit; numai de aceea. Asta-i tot. tot!„
Piotr Verhovesky este aparent „șefu la bani, amantu la f(e)m(e)i”. El a fost pe afară dar a rămas o jigodie. Stavroghin este în fapt asemeni piesei lui Sartre – o curvă cu respect – la fel de corupt ca Verhovesky – dar măcinat cumva de conștiintă – el este unicornul lui Dostoievsky.
Să nu ai impresia că intelectualii sunt mai cu moț: nihilistul Kirilor dimpreună cu ateul Șatov stau în casa prostului de Filipov fără a suporta să se mai vadă unul în ochii altuia. Pentru că intelectualii prin boiemia lor tind să devină niște paraziți.
E un roman greu – cu multe fire de acțiune complexe în intimitatea lor -fără a denatura într-o telenovelă. Dostoievsky când scrie la persoana I e filosofic, iar când scrie la a III-a e parodic, pamfletar, grotesc – ceva ca la ziar. Ziceam să nu vă speriați dacă deschideți cartea. Carțile, dacă nu le puneți pe foc nu or să vă omoare. Și dacă nu consumați alcool în timp ce le citiți nici nu veți vomita de la ele…
Bun, deci Stavroghin vine din afară căsătorit cu Maria Lebyadkina – această Ofelie (personajele dostoievskiene sunt de obicei idoli sheakpeaer-ieni insurubati in conflicte balcanice – Stavroghin e un soi de Hamlet dupa 3 luni in Vaslui) – apoi Lebyadkina asta usor retardata are un frate – un soldat betiv – un husar vasluian, apoi apare Piotr V. – acest Iago de Ferentari cu veleități de circar, si situatia se complica!
Tatăl lui Piotr – Stepan Trofimovici este un amestec fin între Cărtărescu, Puric și Radu Paraschivescu – el e un Malvoglio manat si crescut de Stavroghina Varvara – acestă Mutter Courage – o Viorica Dăncilă la cafea cu Udrea. Moare penibil, un întreținut cu scutec imaginar spunând poezii unei tinerele – cam ca Dragnea la pârnaie.
Mai sunt apoi Spigulin incendiatorul și Fedka ocnasul criminal – acesti cetateni turmentati aparent inofensivi dar de fapt periculos de prosti
Ce mai avem?
Ziceam de Piotr Verhovesky – acest Victor Ponta a.k.a Cristian Boureanu – un ratat în sine, fără nimic măreț, doar un frustrat (un boț de rahat în loc de humă) aflat mereu pe picior de plecare.
Liza Mihailvna și Mavriki Nicolaevici – intimii naivi victime ale prostimii, țapii ispășitori ale unei mulțimi aflate în delir. Ei mi-au amintit de victimele de la Colectiv – la fel de simplu – nimeni nu mai știe nimic, totul a fost o tragedie a destinului…
Și Tihon…
Hai să zicem și de Tihon: oglinda lui Arsenie Boca!
Nu știu dacă v-a spus cineva, dar imaginea lui Arsenie Boca are la bază imaginea acestui Tihon care apare de 2 (doua) ori in romanele lui Dostoievsky: el este un psiholog în sutană pe placul prostimii (atenție… și el este hăituit de Biserica cu B mare). Când pleacă de la el Stavroghin îi spune „Psiholog blestemat”. Dumnezeu nu e implicat în poveste. Miza este doar scopul vieții.
Ca sa explic mai clar: Stavroghin spune că dreptatea există dincolo de Dumnezeu. Etica este superioară superstițiilor (prin excelență Stavroghin are o gândire kantiană) – și mai mult decât atât – etica are o logică. Din punct de vedere absolut moral nu există căință. Cu alte cuvinte, nu-i poți face rău unui om cu bună stiință pentru ca apoi să-ți ceri scuze.
Tihon îi spune că psihologia creștină îi propune căința: îți recunoști greșeala dar încerci să o răscumperi cu fapte bune, deoarece faptele tale bune făcute permanent dupa căderea în păcat, vor înclina balanța utilitaristă: gen ai omorât un om, dar pentru că ai salvat alți o mie după aceea meriți să fii re-evaluat.
Lui Stavroghin jocul ăsta i se pare obositor și nedrept: alege să se pedepsească și să se sinucidă.
Ce încercam să-ți spun în seara aia (când rămăsesem fascinat de tatuajul tău cu tribal de deasupra noadei) este că adevărata pedeapsă a lui Stavroghin ar fi fost de fapt sa trăiască: retras, umil, îngândurat – ca un Raskolnikov în „casa morților”. Cumva Dostoievsky a ales să îl respecte și să îl salveze.
revizia de carte 