Dostoievsky – Umiliți și obidiți

Am scris cred undeva că Dostoievsky este un soi de Shakespeare al popoarelor slave. În „Umiliți și obidiți” începe cu tema din Romeo și Julieta.

Aparent, avem un tânăr de familie nobilă care se iubește iremediabil cu o tânără de familie modestă.

În timp, constatăm că totul se rezumă a fi un act ratat:

„Ce fericiți puteam fi împreună” – pentru că da, Alyosha este un copil răzgâiat, Natasha este exagerat de încăpățânată și miezul aparent al discordei deriva din relatia lor esuata.

Spun „aparent” pentru că de fapt Nellie este centrul poveștii, nu cearta dintre cele două familii. Ea este fiica nerecunoscută a printului Valkovsky, prin moartea căreia se va confirma mișelia acestuia.

Charles Dickens – David Copperfield

Cel mai complex și mai misterios personaj din David Copperfield rămâne Uriah Heep.

Caracterul lui Steerforth este oarecum previzibil, încă din momentul în care îl confruntă pe domnul Mell și are grijă ca acesta să fie concediat: respectuos dar arogant, Steerforth este un agent al haosului. După scena în care fuge cu Emily apoi o părăsește mi se pare ca aduce un pic cu Stavroghin.

Uriah Heep în schimb se ascunde mereu sub falsa modestie: calculat și atent, prin șantaj și înșelciune își face loc într-o societate potrivnică.
În fine… se întâmplă multe în „David Copperfield” – este un bildungsroman în adevăratul sens al cuvântului marcat de stilul încărcat și aparent naiv al lui Dickens

Lucy Foley – Lista de invitați

Alertă de spoiler: ăla musculos de era mirele o violase de fapt pe sora miresei. Și îl omoară sora lu băiețelu’ de l-a omorât el cand era mai tânăr. Ce sa zic… un roman polițist cu evidente influențe Agatha Christie-ene care desi este scris din perspectiva personajelor (asta fiind nota de așa-zisă originalitate a autoarei) stă foarte prost la capitolul „introspecție”. Păcat că toată acțiunea se petrece pe ultima sută de pagini.

Delia Owens – Acolo unde cântă racii

Cand am început să citesc romanul ăsta mi-am adus aminte nu știu cum de „Marile speranțe” a lui Dickens. Dar după ce am trecut etapa violențelor familiale mi-am dat seama că se vrea un bildungsroman pe repede-nainte, ca un „Little Women” postat pe facebook.

Veți descoperi niște descrieri foarte frumoase în schimb imposibil de reprodus in film, pentru că autoarea este de meserie zoolog și se simte pasiunea profesionistă pentru natură.
Mai puțin știut probabil este faptul că sotul scriitoarei a fost acuzat de crimă în perioada când aceștia trăiu în Zambia, victima fiind un braconier. Evident ca Delia Ownes a negat, evident că nu este suspectă, dar paralela cu povestea din această carte este evidentă – mai ales pasajele despre supraviețuirea speciei.

Fredrik Backman – Un bărbat pe nume Ove

nu este un roman. Este o poezie. E greșit să-l punem pe Ove să concureze cu vreun personaj al lui Dickens. Ove nu este un caracter al lui La Bruyere. Ove este poezia piulițelor, a cheilor fixe si a imbinarilor perfecte atunci cand repari ceva.

Ove nu e doar laitmotiv. Ove are cadență, ritmul lui e ca bătaia unei inimi, iar povestea este o electrocardiograma. Nu pot fi surprinse în nici un film detaliile aceste cărți: de exemplu mecanismele de acceptare a morții sunt surprinse în monologul interior al protagonistului care trece de la ”ea este aici” la ”ea a fost aici”.

Dincolo de ironia la adresa societății suedeze și a stilului de viața scandinav… Ove este o carte de suflet, mult prea optimista in pesimismul ei pentru a fi analizata la microscop.

Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene

Cel mai complet, complex și prin urmare reușit roman românesc.

Singura scriitură românească în care protagonistul nu este nici misogin, nici psihopat.

Sursa de inspirație a celui mai iubit dintre pământeni, epigonul ludic al stilului dostoievskian învăluit în manta misticismului.

Bine… de fapt personajele masculine ale lui Eliade nu au un aer românesc. Femeile sunt frumoase, virtuoase, miloase – românce pe scurt. Bărbații lui Eliade în schimb sunt prea puțin constipați ca să participe la Mister Făt-Frumosu Carpaților…

Protagonistul are un avatar – scriitorul Partenie are un dublu sens: el pune la îndoială unicitatea identității dar totodată este agentul ieșirii din destin. Poveste poată părea magică sau un simplu șir nefericit de coincidențe.

În discuția lui Ștefan cu Irina de după moartea Ioanei se concentrează marea luptă dintre filosofia occidentală și stoicismul balcanic: Viziru este cel interesat de ieșirea din Timp, este oglinda filosofului Eliade: frământat. Zbuciumat, îndoielnic. Irina zici că e pictată de tușa grosieră a lui Petre Țuțea: este credincioasa zâmbitoare ce se plimbă printre morminte. O discuție asemănătoare mai găsim la Stavroghin.

Sa nu uităm că locul unui demon este mereu la poarta bisericii: Bursuc este un popă securist turnător: „Nu spune! Eu te ispitesc!” repetă el în neștire amintind de sărutul Iudei. E o scenă când îți arată revolverul de față cu Ștefan – și tot ce înseamnă socialism devine demonic în gesturile sale, de la bravada creștină la iubirea de aproape.

Bibicescu este omul de cultură ratat. Îmi amintește cumva de Paul Everac.

Biriș este victima împrejurărilor: scena în care e anchetat de Mihai Duma pentru că i-a scris lui Viziru că îi transmite un „mesagiu din labirint” îmi aduce aminte de Victor Petrini și al său „aștept ordonanțele dumneavoastră”. Scena e atât de asemănătoare încât cred că a fost chiar sursa de inspirație.

Arthur Golden – Memoriile unei gheise

Spunea într-un interviu Denzel Washington ca e mereu de preferat un regizor nergu să facă filme despre negri. Nu din motive rasiale, ci din motive culturale – și dădea un exemplu fondator: Steven Spielberg ar fi putut să regizeze Goodfellas (sau Casino, adaug eu…) și Scorseze ar fi putut să regizeze Lista lui Schindler dar diferențele culturale ar fi fost o barieră.

Cam asta se întâmplă cu „Memoriile unei gheișe” – e un roman bun, dar e un prag cultural pe care Arthur Golden nu-l poate depăși – pentru că e american, pentru că vrea să facă vânzare, pentru că e ahtiat după senzațional – nu contează.

Este foarte complicat pentru un occidental – mai ales pentru un germanic – să înțeleagă plăcerea de a interacționa cu o femeie fără să o fuți, fără să se reducă totul la un schimb de fluide între organele genitale. Americanul este un animal pragmatic prin definiție, nu poate susține o erecție numai pe bază de promiscuitate: cum și de ce să stai de vorbă cu o femeie dacă nu îi dai niște bani ca să îi iei virginitatea?

Sau… unde e punctul culminant dacă nu ai un tip libidinos care face colecție de sânge de virgine?

Unele scene din „Memoriile unei gheișe” sunt occidental de pornografice: adică le savurezi dar nu-ți place să te uiți înapoi.

Dar dincolo de aerul exotic, „Memoriile unei gheișe” este un reprezentant de seamă al kitsch-ului (vezi treaba cu imitație naivă și gust banal) – are un început promițător, înzestrat cu imagini specific orientale, se transformă în scurt timp într-o expresie a vulgarului occidental, o foaie contabilă de cea mai joasă speță a unei culturi din care, în imensitatea ignoranței sale, autorul nu a înțeles nimic – pe scurt, e un „dobitocule”.

Golden candidează la titlul de „Scriitori americani ce descriu Asia mai jenant decât James Clavell” – și credeți-mă că e o luptă acerbă acolo, pe ringul căreia s-au vânturat mari sume de bani.

Și nu spun asta doar din cauza mizuage-ului – care la drept vorbind este o temă discutabilă: până la 1956 în Japonia virginitatea se vindea pe bani, dar sursa de inspirație a lui Golden (Mineko Wasabi) s-a născut in 49, deci nu avea cum să prindă vremurile alea. Practica nu se leagă mereu cu teoria – clar femeia nu a prins războaie, dar cutumele nu poți să știi cum au funcționat – cert este că romanul este corect d.p.d.v istoric. Dar este totuși scris libidinos. Nu sade ascuns vreun Haruki Murakami în spatele lui…

„Demonii” – sau „Scrisoare pentru Nu-mai-știu-cum-o-chema”

Când am citit prima dată „Demonii” tu erai o blondă cu ochii mari albaștri îndrăgostită de un chitarist student la actorie iar eu eram un pârlit slăbănog tuns militărește coleg de liceu cu fratele tău…

Ți-am spus atunci într-un moment de efuziune dramatică și demonstrativă cât de idiot a fost Dostoievsky să îl sinucidă pe Stavroghin.

Câțiva ani mai târziu, când am adormit îmbiat de mirosul de trandafiri și levănțică din camera acelei fete care nu erai tu – citind jurnalele lui Dostoievsky am înțeles cât de rus și de mesianic era băiatul ăsta din mâna căruia personajele au scăpat atât de des.

Vorbea de slavii atei – dacă își au ei locul în organizarea unei alianțe slavofile creștine din răsăritul Europei care să se apere de pericolul musulman.

Rușii niciodată nu i-au suportat pe turci. Ne-am folosit de ura asta undeva în trecut ca să ne câștigăm independența – apoi evident ca a devenit apăsătoare și frustrantă o atât de banală profesiune de credința.

Satov repetă atât de des – „Sunt ateu, nu pot fi rus”! La ușa lui vine o femeie care clar e gravidă cu Stavroghin: el o primește în casă, o protejează, o respectă – clar nu e rus. E prea ateu să locuiasă în preajma Balcanilor. Vezi că el și Kirilov sunt educați prin Elveția și alte străinătățuri – ți se pare că sunt proști, dar sunt prea atei să își bată joc de viață. Șatov îmi amintește de Emil Cioran – este un nihilist încătușat de pozitivism – un rebel fără cauză îndrăgostit respectuos de viață.

Kirilov suferă de o formă a ihilismului îmbibat de optimism: „Omul e nefericit pentru că nu știe că e nefericit; numai de aceea. Asta-i tot. tot!„

Piotr Verhovesky este aparent „șefu la bani, amantu la f(e)m(e)i”. El a fost pe afară dar a rămas o jigodie. Stavroghin este în fapt asemeni piesei lui Sartre – o curvă cu respect – la fel de corupt ca Verhovesky – dar măcinat cumva de conștiintă – el este unicornul lui Dostoievsky.
Să nu ai impresia că intelectualii sunt mai cu moț: nihilistul Kirilor dimpreună cu ateul Șatov stau în casa prostului de Filipov fără a suporta să se mai vadă unul în ochii altuia. Pentru că intelectualii prin boiemia lor tind să devină niște paraziți.

E un roman greu – cu multe fire de acțiune complexe în intimitatea lor -fără a denatura într-o telenovelă. Dostoievsky când scrie la persoana I e filosofic, iar când scrie la a III-a e parodic, pamfletar, grotesc – ceva ca la ziar. Ziceam să nu vă speriați dacă deschideți cartea. Carțile, dacă nu le puneți pe foc nu or să vă omoare. Și dacă nu consumați alcool în timp ce le citiți nici nu veți vomita de la ele…

Bun, deci Stavroghin vine din afară căsătorit cu Maria Lebyadkina – această Ofelie (personajele dostoievskiene sunt de obicei idoli sheakpeaer-ieni insurubati in conflicte balcanice – Stavroghin e un soi de Hamlet dupa 3 luni in Vaslui) – apoi Lebyadkina asta usor retardata are un frate – un soldat betiv – un husar vasluian, apoi apare Piotr V. – acest Iago de Ferentari cu veleități de circar, si situatia se complica!

Tatăl lui Piotr – Stepan Trofimovici este un amestec fin între Cărtărescu, Puric și Radu Paraschivescu – el e un Malvoglio manat si crescut de Stavroghina Varvara – acestă Mutter Courage – o Viorica Dăncilă la cafea cu Udrea. Moare penibil, un întreținut cu scutec imaginar spunând poezii unei tinerele – cam ca Dragnea la pârnaie.

Mai sunt apoi Spigulin incendiatorul și Fedka ocnasul criminal – acesti cetateni turmentati aparent inofensivi dar de fapt periculos de prosti

Ce mai avem?

Ziceam de Piotr Verhovesky – acest Victor Ponta a.k.a Cristian Boureanu – un ratat în sine, fără nimic măreț, doar un frustrat (un boț de rahat în loc de humă) aflat mereu pe picior de plecare.
Liza Mihailvna și Mavriki Nicolaevici – intimii naivi victime ale prostimii, țapii ispășitori ale unei mulțimi aflate în delir. Ei mi-au amintit de victimele de la Colectiv – la fel de simplu – nimeni nu mai știe nimic, totul a fost o tragedie a destinului…

Și Tihon…

Hai să zicem și de Tihon: oglinda lui Arsenie Boca!

Nu știu dacă v-a spus cineva, dar imaginea lui Arsenie Boca are la bază imaginea acestui Tihon care apare de 2 (doua) ori in romanele lui Dostoievsky: el este un psiholog în sutană pe placul prostimii (atenție… și el este hăituit de Biserica cu B mare). Când pleacă de la el Stavroghin îi spune „Psiholog blestemat”. Dumnezeu nu e implicat în poveste. Miza este doar scopul vieții.

Ca sa explic mai clar: Stavroghin spune că dreptatea există dincolo de Dumnezeu. Etica este superioară superstițiilor (prin excelență Stavroghin are o gândire kantiană) – și mai mult decât atât – etica are o logică. Din punct de vedere absolut moral nu există căință. Cu alte cuvinte, nu-i poți face rău unui om cu bună stiință pentru ca apoi să-ți ceri scuze.
Tihon îi spune că psihologia creștină îi propune căința: îți recunoști greșeala dar încerci să o răscumperi cu fapte bune, deoarece faptele tale bune făcute permanent dupa căderea în păcat, vor înclina balanța utilitaristă: gen ai omorât un om, dar pentru că ai salvat alți o mie după aceea meriți să fii re-evaluat.
Lui Stavroghin jocul ăsta i se pare obositor și nedrept: alege să se pedepsească și să se sinucidă.

Ce încercam să-ți spun în seara aia (când rămăsesem fascinat de tatuajul tău cu tribal de deasupra noadei) este că adevărata pedeapsă a lui Stavroghin ar fi fost de fapt sa trăiască: retras, umil, îngândurat – ca un Raskolnikov în „casa morților”. Cumva Dostoievsky a ales să îl respecte și să îl salveze.

Ileana Vulpescu – Sărută pământul acesta

Poveste dacilor este mai tristă decât vrem noi să recunoaștem, și puține sunt motivele de mândrie: este o istorie a amibițiilor inutile și stupide care au dus la pierdere a foarte multe vieți. Din cauza asta romanul ăsta nu va fi niciodată promovat de vreun neo-dac liber apărător al piramidelor energetice de prin Bucegi sau mai știu eu pe unde…

E o carte fără nimic propagandist: Decebal se sinucide din mândrie – după ce se asigură că îi moare întreaga familie -dar asta nu înseamnă că decizia lui a fost foarte înțeleaptă. Viața nu e musai mai importantă decât mândria, căci în definitiv, vorm descoperi că doar trădătorii mai trăiesc. Pentru lideri (atât Decebal cât și Traian) e un joc al puterii și al îngâmfării ce ignoră nevoile prostimii. Inocenții cursajoși mor (un tânăr e ucis că flutură un steag) și doar cei ce se „strecoară” prin istorie reușesc să supraviețuiască.

Boris Pasternak – Doctor Jivago

„Ai citit literatura rusă?” – sau “Ai citit clasicii ruși?”

Nu știu de ce întrebarea asta a avut mereu ceva greu în ea, ca și cum undeva pe cer ar apărea chipurile bărboase sau mustăcioase ale unor dumnezei care cunosc atât de multe lucruri despre spiritul uman încât ești un vierme nedemn de milă dacă nu ai intrat în contact cu scrierile lor. Românii vorbesc despre ei cu un respect și o teamă specifică lingăilor… ca și cum doar simplul fapt că au folosit litere chirilice îi face intangibili.

În școala americană de creative-writing există o regulă simplă pe care Pasternak (și rușii în general) o încalcă: personajele să fie ușor de urmărit. De exemplu, la Steinbeck Tom Joad rămâne Tom Joad de-a lungul întregii povești, și i se mai poate spune Tom, Tommy sau Tomitza dacă nu există nimeni cu un nume asemănător. La ruși, Antonina Alexandrovna Gromenko este câteodata Antonina, alterori Tonia, alteori Gromenkova și alte variații, ca și cum tot universul are logica slavonă a numelor, iar acest hack foarte util la evitarea repetițiilor ar trebui să îl adoptăm cu toții. Deci aviz amatorilor…

Spun asta ca să fi clar de la bun început că Pasternak este un scriitor rus, care din păcate, nu a fost înzestrat cu deja hipsterescul chip rusesc. Nu știu dacă doar barba face diferența, dar mie, „Doctor Jivago” mi se pare o carte prin excelență despre nimicnicia vieții rusești. Mi se pare înfiorătoare, și înțeleg de ce a fost interzisă (mă miră că Putin o tolerează).

Pasternak are gândirea epopeică și mesianică a lui Dostoievsky, liberalismul lui Tolstoi, ironia lui Cehov, sângele rece al lui Bulgakov curajul lui Soljenitin și lirismul lui Esenin.

Romanul începe cu o sinucidere din tren, făcând o trimitere atât de fină la universul Rusiei regaliste din Anna Karenina (acolo trenul este un laitmotiv).

Intr-un univers sfâșiat de războaie politice, pentru Jivago nu există politică, ci doar iubire de oameni. Logica lui este foarte greu de asimilat: se face doctor pentru că poezia i se pare lipsită de sens, dar în contact cu oamenii îi simte lipsa. Condamnă exagerările regimului țarist, dar nici nu poate întelege sensul revoluției ruse. Să nu uităm că acest roman marchează un moment atât de important pentru istoria omenirii: însângerata concepție a comunismului. Veți vedea cum oamenii mor la fel ca în mai toate războaiele rusești. dintr-o singură frază:

„Chiar și acum nimeni n-are curajul să spună că tatăl lui nu a făcut bine repezindu-se să-l ajungă pe smintit din urmă, când acesta se năpustise pe platformă, și că nu trebuia să oprească trenul după ce nubunul, îmbrâncindu-l pe Grigori Osipovici și dând de perete ușa vagonului, se aruncase din mers cu capul în jos pe terasament, așa cum sar înotătorii în apă, luându-și vânt de pe debarcader” (I29)

O scenă cutremurătoare este destinul lui Pamfil Palîh, acest Decebal din romanul lui Ileana Vulpescu, adorat de propria lui familie, care… „Ca să-i mântuiască de suferințele viitoare și ca să pună capăt propriilor dureri, și-a omorât cu mâna lui soția și copiii. I-a omorât cu același topor tăios ca briciul cu care le cioplea jucărioare de lemn fetițelor și lui Flionușka, băiețelul, la care ține cel mai mult.” (II111)

Nu există eroi: Komarovsky este modelul celui mereu înșurubat: el va muri fericit, onorat (poate cu steagul pe piept) – căci indiferent de regim – el va fi util. Pentru el nu există șantaj, ci doar negociere condiționată. Strelnikov (soțul Larei) este revoluționarul de sacrificiu, această combinație fericită de Ion Caramitru cu Sergiu Nicolaescu et company – din vânător devine atât de ușor vânat.

Jivago este un visător incurabil, cu o demnitate apăsătoare pe umerii istoriei: el o iubește atât pe Tonia cât și pe Lara. El vrea o lume normală și pașnică pentru toți, nu o Rusie care să conducă planeta. Așa cum femeile din viața lui ajung să se susțină una pe alta, și el ajunge să stea la masă cu Strelnikov – vor depăna amândoi amintiri, regretându-și fiecare alegerile făcute: unul că a lăsat-o pe Lara să plece, celălalt că a devenit un criminal în numele unei ideologii trecătoare. Primul se va recăsători sfârșind mediocru, celălalt se va sinucide

Nu este de mirare așadar că Jivago nu înțelege rostul nici unei tradiții înafara celor util creștine (pe care le-a învățat de la pragmaticul său unchi). În momentul morții nu are toate actele la zi, nu pentru că ar fi un anarhist, ci pentru că alege să nu facă parte din nici o tabără. Fugărește pe stradă o fată Morgana ce spera să fie Larissa Feodorovna, dar care se va dovedi a fi o simplă trecătoare, o banală momeală în drumul său către moarte. Aceasta din urmă va sfârși la rândul ei într-o frază ce descrie un veac de istorie a Rusiei, de-a lungul căreia incertitudinea dreptului la viață a devenit o normalitate:

„Probabil că fusese arestată pe stradă, după cum murise și dispăruse fără urmă, uitată sub vreun număr anonim din listele pierdute ulterior, într-unul dintre nenumăratele lagăre de concentrare din nord, speciale pentru femei” (II230)