Ileana Vulpescu – Noi, doamnă doctor, când o să murim?

La școală suntem învățați că reprezentatul de seamă al romanului modern in literatura română este Camil Petrescu. Suntem educați așa pentru că l-a copiat mult pe Proust, a fost misogin (doar cu femeile) și a fost membru al Academiei. Prin urmare, recomand scrierile lui Ileana Vulpescu pentru cei dornici să iasă din paradigma socialistă a scrierilor românești.

“Noi, doamnă doctor, când o să murim?” este un amestec de vieți. Întrebarea este pusă de un copil autist doctoriței Mioara de la psihiatrie care îl tratează. Aceasta din urmă, sfâșiată de naivitatea pacientului, îi răspunde că fiecăruia dintre noi îi este rezervat un moment când acest lucru se va întâmpla. Antonina, colega ei, are parte și ea de pacienți mai speciali: o femeie care de-a lungul anilor de comunism vede extraterestrii chiar dispare fără urmă după revolția din ’89.

Apoi, sunt triunghiri amoroase răzlețite, povești pe care le-ai putea cataloga din ignoranță drept televonelistice: bărbatul corect – Doru, căsătorit cu două fete, pus în slujba datoriei, care se îndrăgostește iremediabil de Mioara apoi se duce cu tot cu familie în Germania; bărbatul bun și blând, prietenul lui, Mircea, căruia îi moare soția la naștere apoi o ia de nevastă pe proaspăta divorțată Mioara; bărbatul cuceritor și nostalgic, arhitectul Miron, care descoperă că “Aceste iubite, unele mai de lungă durată, altele de-o singură întâlnire, se-ntâmplase să fie toate femei decente, ceea ce-l dusese la concluzia că pentru a-și înșela bărbatul, femeia nu era neapărat curvă.” – pare un joc interminabil de drame interioare spuse însă cu foarte multă pricepere și bun simț.

„Mărunțișurile de zi cu zi îndepărtează oamenii, ca și deosebirile de păreri ideologice. Primele – mărunțișurile – macină încet-încet o relație, cele din urmă duc la o ruptură bruscă și iremediabilă. În momemntul în care între doi parteneri de viață s-a dus stima, nu mai poate vi vorba de dragoste”

Stoicismul asumat al personajelor îmi amintește cumva de romanele lui Marquez: la final sunt doar trei bătrâni prieteni rămași la masa poveștilor.

Ioana Pârvulescu – Viața începe vineri

Nimic nu e mai enervant decât să citești o poveste pe care să nu o poți reproduce. Doar în literatura română am observat genul acesta de scriitură „disperată”, avidă de atât de multe planuri de acțiune încât pierde esențialul.
„Viața începe vineri” a lui Ioana Pârvulescu este o carte fără nici un sens: în primul rând nu are început și sfârșit – începutul este de fapt o zi ca oricare alta, iar sfârșitul și mai stupid, ne spune că tot ce ne-am chinuit să deslușim este un roman ce nu a fost niciodată publicat (măcar de n-ar fi fost publicat).
În al doilea rând nici unul dintre personaje nu învață nimic, nu trăiește nimic, nu aparține nici unui fir epic. Probabil dacă ar fi fost asumat ca atare, ar fi fost un roman absurd de excepție, dar din lipsă de franchețe e doar un eșec literar.
Sunt convins că nu ar fi fost publicat dacă nu ar fi fost scris de „doamna” Ioana Pârvulescu, un istoric dealtfel minunat ale cărei povești despre Bucureștiul Interbelic le-am savurat cu atâta plăcere. Singura parte coerentă a acestui roman este de fapt surprinderea unor momente cheie din istoria Bucureștiului, dar după cum spuneam, din lipsă de franchețe, chiar și această ultimă umbră de coerență cadă pradă derizoriului.

Spovedanie pentru învinşi – Panait Istrati

„Spovedanie pentru învinşi” este primul contact cu ipocrizia rusească. Nu e o carte elaborată, nici foarte bine structurată, ci aşa cum o descrie însuşi autorul, e o carte de vizită, mai degrabă o prefaţă la întreaga sa operă.

Două mari capitole stau la baza pseudo-poveştilor: primul contact cu un stat comunist şi dezamăgirea trăită de eşecul punerii în aplicare a unor idei ce păreau atât de înălţătoare, apoi celebrul caz Rosakov, sau doar un mic exemplu despre cum se debarasau bolşevicii de proprii lor susţinători.

Deşi interzis, volumul are o valoarea mai degrabă simbolică decât literară, deoarece nu este închegat într-o povestire coerentă.

Vladimir Nabokov – Lolita

Lolita nu ştiu de ce îmi aduce aminte de universul corupt din Bel-Ami fulgerat sporadic de lumina crepusculară a Morţii la Veneţia.

Este o carte pe care ţi-e foarte greu să o citeşti dacă nu ai fantezii cu minore. Deşi pretinde a fi fost acuzată de indecenţă, poveste este echilibrată în bolnăviciunea ei, iar finalul este armonios şi sobru în stupizenia lui. Cumva îţi este imbosibil să nu o iubeşti pe Lolita, „femeia domnişoară”, arhetipul fructului pârguit prea devreme sub razele unui soare distructiv, aruncat de valurile vieţii într-o lume aflată în pragul unei ere glaciare.

Protagonistul este un personaj de o complexitate cum rar întâlneşti în literatură: educat cu moderaţie, un spirit liber îngenuncheat de propriile sale dorinţe, maschează frustări ascunse la umbra unor pretenţii de aristocrat. Este un exemplu de inteligenţă eşuată complet, pentru că oferă logică nonsensului său existenţial.

Dincolo însă de valoarea literară incontestabilă, avem de-a face cu o poveste care clar nu e recomandată taţilor de fete.

Ce se întâmplă în iubire – Alain de Botton

Înainte de a scrie orice despre Alain de Botton trebuie sa menționez că acest autor nu suportă romantismul. Urăște și vrea să compromită romantismul cu un avânt și o patimă pe care am regăsit-o doar la Houellebecq când îi dezumanizează pe psihologi. În fine, “Ce se întâmplă în iubire” este o poveste în stilul lui Botton – o disecție a sentimentelor. Bine… operația este discretă și plăcută vederii, (nu vă imaginați părerile despre amor ale unui IT-ist) iar concluziile sunt demne pentru a fi refolosite ca sfaturi în terapia de cuplu. Urmărind așadar evoluția unui cuplu din momentul primei întâlniri până în clipa acceptării comune, presărate cu remarci coborâte parcă din vocea unui deux ex machina, mi-a atras atenția:

Căsnicia începe cu visul unui suflet pereche – pentru că noțiune de căsnicie vine cu niște așteptări, cu niște dorințe

Atracția sexuală este mereu însoțită de idei – “dintre care cea dintâi e ideea de acceptare, însoțită de promisiunea că se va pune capăt singurătății și rușinii […] Rușinea și reprimarea impulsurilor nu sunt doar niște lucruri de care s-au agățat strămoșii noștri și anumite religii foarte stricte din motive obscure și inutile: ele sunt condanate să arate la fel în toate erele, și tocmai asta conferă o putere atât de mare puținelor momente (s-ar putea să existe doar câteva pe durata vieții) când un străin ne invită să lăsăm garda jos și recunoaște că-și dorește exact lucrurile după care tânjiserăm noi înșine, în mod vinovat și tainic.”

Sătulă de termenii “rezonabili” de aranjament pe care îi avea cândva de instituța căsătoriei, epoca modernă a început să prefere din ce în ce mai mult imprudența și nesăbuința în mariaj. Premisa este că după ce ai terminat studenția, viața de unul singur devine infernală, societatea favorizează cuplurile, sau mai corect spus, “traiul în doi” și din această cauză la primul contact cu cineva există riscul să te cramponezi. “Succesul oricărei relații n-ar trebui determinat de cât de fericiți sunt cei doi împreună, ci de cât de îngrijorat ar fi fiecare dintre ei de faptul că nu are nici o relație”, din această cauză e greșit să spunem că ne dorim de la o căsnicie să ne facă mai fericiți. De fapt, tânjim după “familiaritate”.

Această “familiaritate” – deși trăim epoci vizibil mai libertine, nu este privată de reguli. Sigur, te poți îmbrăca mai strident și poți posta trăznăi pe rețelele de socializare, dar căsnicia “trebuie” să fie monogamă, altfel poți fi catalogat drept pervers.

Monogamia din păcate ne face să vedem treptat în persoana de lângă noi centrul existenței noastre emoționale, și de aici totul începe să o ia razna. Punctul de vedere romantic spune că dacă iubești nu îți dorești niciodată ca persoana de lângă tine să se schimbe. “Conceptul de a-i preda diverse lucruri persoanei iubite pare condescendent, incongruent și de-a dreptul sinistru.” – ceea ce de fapt este greșit.

Privind lucrurile prin lentila vechilor greci, când cel care iubește arată ce anume ar putea fi neplăcut sau stânjenitor cu privire la caracterul celuilalt, n-ar trebui să se creadă despre nici unul dintre cei doi că renunță la spiritul iubirii. Ar trebui felicitați fiindcă încearcă un lucru care ține de esența însăși a iubirii: să-i ajute pe parteneri să devină versiuni mai bune ale lor înșile.”

Sfaturile lui Alain de Botton vor continua pe parcursul cărții păstrându-și atitudinea contra-romantică. Romantismul va fi acuzat că nu mai cere copiilor să respecte bunele maniere, că ne fură demnitatea de a visa considerând jalnice fanteziile sexuale, și este direct responsabil de toate divorțurile care au la bază adulterul, pentru că doar într-o viziune romantică adulterul reprezintă cea mai mare trădare posibilă care atestă că niciodată nu a fost iubire în acel cuplu. De fapt, lucrurile sunt mai complicate: “Atâta timp cât suntem beneficiari inconștienți ai loialității altora, ne vineușor să avem sânge-rece în ceea ce privește adulterul. Faptul că nu am fost niciodată trădați fixează premise slabe să rămânem fideli. Transformarea în oameni cu adevărat mai loiali ne impune să suferim prin intermediul câtorva experiențe directe, în care ne simțim o vreme peste măsură de panicați, tulburați și în pragul colapsului. Abia atunci inderdicția de a ne trăda partenerul se preschimbă dintr-o banalitate crasă într-un imperativ moral etern valabil

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Steinbeck este autorul clasei muncitoare revoltate, cam așa îl înțeleg eu. Eroii lui sunt de obicei oameni din pătura de mijloc, onești și cu bune intenții, puse în fața unor situații rezolvabile cu enorm de multă birocrație. Personajele lui negative sunt bancherii în special, managerii spicluiți și specialiștii în comunicare. Femeile în schimb, oricât ar fi de condamnabile din punct de vedere social, nu sunt niciodată judecate, ceea ce este foarte frumos, dar ce iubesc eu la Steinbeck cel mai mult sunt personajele masculine: veți observa că nu au nimic din jelania balcanică, nu se ascund fățarnic și mai ales…  nu bat femei și copii!

Iarna Vrajbei Noastre este povestea Allen Hawley, un Tom Joad modern, un hibrid adaptat la mediul industrializat dar deja jefuit de avere.  Nimic din munca cinstită nu îl mai poate face să își recapete condiția de odinioară, și cel mai trist este că la acest destin este condamnată și familia sa. Drept urmare se vede nevoit să facă unele lucruri din punct de vedere moral nu tocmai corecte. Dar ce este interesant, este că morala în această ecuație nu prea își are locul:

Afacerile sunt fără îndoială, un fel de război. De ce să nu declar un război total, în vederea instaurării păcii? Domnul Baker și amicii lui nu l-au împușcat pe tata, în schimb i-au dat sfaturi, și când edificiul pe care îl ridicase s-a prăbușit, ei l-au moștenit

Nu are rost să povestesc cum reușește să devină ceea ce își dorește, cert este că „nu fură și nici nu dă în cap nimănui” – ca să cităm cuvintele de aur ale investitorilor ce succes. Depresia care îl cuprinde după aceea este oarecum firească, având în vedere că cel mai afectat de comportamentul său parșiv este propriul lui fiu care îl imită, și de la care ar fi dorit un viitor mai luminos. Finalul poveștii este deschis, optimiștii își pot închipui că a apelat la serviciile unui psiholog bun și a trăit fericit până la adânci bătrâneți.

Evgheni Vodolazkin – Istoria Insulei

Cică Diavolul, vrând să termine cu neamul omenesc s-a prefăcut în șoarece și a început să roadă din arca lui Noe. Noe s-a rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut pe leu să strănute, și din nările lui au ieșit un motan și o mâță care l-au omorât pe șoarece.

Avem de-a face probabil cu singura scriere în care “Istoria” este în sine un personaj, foarte asemănător se pare leului care strănută. Deși acțiunea începe în tonalitați teologice sumbre (amintind parcă de “Jocul cu mărgele de sticlă” a lui Hesse), ruperile de ritm, trecerile de la contexte medievale cu animale vorbitoare la platourile de cinema cu decoruri și actori fac parte dintr-o amplă construcție parabolică.

Prima învățătură este foarte simplă: oricât de avansată tehnologic se consideră a fi o civilizație, mai devreme sau mai târziu popoarele vor apela la soluții medievale încâlcite, pentru că simplitatea este apăsătoare. Anii în care nu se întâmplă nimic sunt foarte plictisitori.

Un rol cheie în poveste îl au istoricii: istoricul medieval privește de sus, își permite să fie obiectiv în măsura în care se poate feri de furia directă a liderului despre care spune adevărul,  pe când cel contemporan depinde de oportunitați politice, deoarece opera lui este un instrument de propagandă care se pliază nevoilor.

Din tot acest univers de buzunar se disting pseudo-protagoniștii – Parfeni și Ksenia, regii virgini care trăiesc mai bine de 300 de ani. Scopul lor este ornamental, așa cum se cuvine unor fețe regale fără idealuri absolutiste, ei sunt oglinda nemuritoare normalități care sperie și incită la revolte. Odată ajuns la putere, Parfeni este detronat de împăratul apagon Nichifor. Tinerețea, lipsa lui de experiență și stilul stoic în care renunță la putere de dragul păcii, pentru a salva viețile locuitorilor de pe insulă ne amintește vag de regele Mihai. Deosebirea este că urmează o sută de ani de liniște apăsătoare la capătul cărora apagonii se retrag de pe insulă ca romanii din Dacia, iar ceea e rămâne este începutul revoltelor locale. Întors la cârmuire, Parfeni devine ținta atentatelor, oamenii vor “schimbare”, vor ceva “nou” fără să știe nici ei exact ce anume. Deși își iartă atentatorii asemeni lui Papa Ioan Paul, bunătatea atrage și mai multă ură. Apar primii martiri dialectici: Maksim – criminalul cu bombă, va fi primul ce va primi o statuie în centrul noii ordini. Ceea ce începuse ca un exces de credință în Dumnezeu se transformă treptat într-un exces de credință în om.

În mulțime nu există voințe de sine stătătoare, există numai o voință comună, care poate fi dirijată.” (152)

Pentru a ține în frâu dorința mulțimii de “nou”, Parfeni o va numi în locul lui pe Ksenia. Dar nici asta nu va fi destul. Și din acest punct totul începe sa devină absurd. Regii devin Viitorimi (oameni care se gândesc la viitor), istoria începe ”să fie pusă în acord cu măreția poporului”, liderii nu mai sunt uciși de concurenți, ci își dau duhul în mâna destinului predându-și de bună voie atribuțiile celor ce le sunt fideli, prealuminatul Kasian își apleacă urechea spre a fi mușcată de șarpe, Markel visează că i se desprinde capul de corp…

Urmărind cum se dezvoltă acum istoria, mă gândesc: de ce este internetul atât de crud? Oare pentru că cei care scriu acolo nu sunt văzuți de nimeni? Pentru că scriu cei care nu sunt născuți pentru a se exprima în public? Că înainte se putea exprima în public numai puținii care își cântăreau cuvintele și erau conștienți de responsabilitatea lor?” (349)

Viață – Keith Richards

„Viață” de Keith Richards nu este o simplă biografie, și nicidecum ceea ce suntem obișnuiți a defini ca fiind povestea unui star rock. De fapt, ca fan Rolling Stones, mă simt oarecum nemulțumit de lipsa picanteriilor. Pentru că tocmai asta e superb în această monografie a lui Keith Richards: nimic nu e picant, nimic nu e ipocrit, fals sau scandalos.

La fel ca și Roger Waters, s-a născut în 1943 și a copilărit într-o Anglie abia ieșită din război, pe care nu degeaba o descrie ca fiind „în ceață”. Spre deosebire de tatăl lui Roger Waters, care știm cât de mult a însemnat la conceperea albumului „The Wall”, tatăl lui Keith Richards a avut norocul să supraviețuiască războiului și i-a fost alături fiului o mare parte din viață.

Sunt câteva scene care mi-au atras atenția: când la un concert Muddy Waters a renunțat la chitara electrică și a început să cânte ceva electro. A fost o intrare in forță, pe care Bob Dylan avea să o imite un an mai târziu la Free Trade Hall (vedeți „I’m not there” – scena cu Cate Blanchett cântand „Maggie’s farm”). Cum la vremea aceea o trecere de la folk la electro era la fel de jignitoare ca trecerea de la Andre Rieu la Adi Minune, evident că s-a lăsat cu huiduieli. Remarca lui Keith e dureros de simplă: „Oamenii de fapt nu ascultă cu adevărat muzică, ci vor doar să fie o parte a acestei enclave a înțelepților„. (83)

„Eu căutam esența – filonul. Jazz-ul n-ar fi existat fără bluesul ivit din sclavie și anume, în cea mai recentă versiune a ei, și nu dintr-a noastră, a amărâților de celți, de exemplu, zdrobiți sub cizma romană. Oamenii ăștia au fost înjosiți cumplit, și nu doar în America. Muzica lor e ceva ce exprimă supraviețiuirea, în esența ei. Ceva ce nu asimilezi cu mintea, ci cu viscerele.” (85)

Mi-e greu să confirm că Brian Jones este cel care a creat trupa Rolling Stones. Faptul că el a pus afișul de casting nu poate concura cu prietenia dintre Mick Jagger și Keith, care există dinaintea formației, iar cântecele sunt compuse de ei doi. Faptul că Anita Pallenberg a fost o muză pentru toți trei și soție pentru doi este un aspect mai puțin important, având în vedere că oricum era un ‘du-te vino’ între camerele lor.

Pe atunci era ca-n serialul Peyton Place, se schimbau într-o veselie nevestele, iubitele… Aha, trebuia să-l încerci și pe el, foarte bine. La ce sa mă aștept?” (247)

Aventurile cu droguri sunt într-adevăr spumoase, și oglindesc involuntar imaginea unor autoritați mânate de invidie mai mult decât de dreptate, pentru că în definitiv artiștii nu sunt dealeri. Oricât de mult ar consuma – iar Keith Richards credeți-mă că a consumat mai mult decât vă puteți imagina – artiștii care își respectă munca nu distribuie droguri. Faptul că poliția îl urmărește, sau că îi pune în cârcă celebra „armă cu ochire și cu țeavă retezată” e doar o urmare a celebrității de care se bucură chitaristul și care în cele din urmă îl va scăpa de multe belele – pentru că și asta e frumos – autorul nu se plânge de celebritate, și nici nu o ridică în slăvi.

Totul face parte din „viață”.

Divorțul de Anita, condamnarea și renunțarea la droguri, certurile cu Mick Jagger (solistul care oricât de mulți bani ar avea, și oricât de mare i-ar fi frigiderul – îl ține mereu gol), înființarea unei noi trupe, începerea unei noi relații cu Patti Hansen, „Little T(heodore) & A(lexandra)”, pisoiul Voodoo – toate sunt simple întâmplări de viață povestite fără lumini de reflectoare ațintite asupra personajelor.

Binențeles, sunt scrise niște amintiri într-o oarecare ordine cronologică preponderent despre niște băieți care fac muzică, dar în spatele acestor întâmplări aparent banale se ascund momente istorice decisive, drame personale și victorii fără seamăn; se vindecă răni de război, se încep războaie noi, se moare stupid iar cu multă muncă și un strop de noroc se poate scăpa pentru a prinde ziua de mâine.

Conversații elementare

Cred că mediile de socializare online nu doar că au dat posibilitate proștilor să se regăsească și să se organizeze în grupuri coerente de promovare a prostiei, dar i-au obligat și pe cei cu ceva grămăjoare de minte rămasă să învețe limbajul dezordonat și propagandist al inteligențelor eșuate pentru a avea un front de lucru comun.

Ca să dau un exemplu mai coerent: „Conversații cu mama” a lui Mihai Bendeac – ar putea fi o carte foarte reușită dacă autorul nu ar scrie la fel de pueril ca într-o postare pe facebook. Ar fi la fel de autentică dacă nu s-ar apela la atât de multe întreruperi de ritm, ca într-un almanah de știri tabloide.

Pe de altă parte, dacă ar fi folosit un stil mai puțin cabotin, sunt convins că volumul nu ar mai fi fost un ‘must-read’ pentru miile de followeri de pe Instagram, care nu ar fi putut pricepe altfel remarcile referitoare la Țurcanu, sau la orice altă chestie petrecută înainte de ’90.

Asumându-și o bătrânețe pe care nu o are, împreunată cu experiențe de viață cărora le oferă mult prea multă importanță, Bendeac nu face altceva decât un compendiu al ego-ului actoricesc și din această cauză judecățile lui de valoare au o postură exagerat de generică. Comparativ cu acest stil, postfața scrisă de Andrei pare singura lectură intimă și odihnitoare din toată cartea.

Câteva remarci personale aș mai avea de adăugat:
– profesorul de sport Iancu de la școala nr. 88 chiar a fost un nemernic, chiar trebuia să ajungă la pușcărie și chiar a chinuit și maltratat generații de copiii
– Studioul de Teatru Cassandra chiar a fost un loc unde se întâmplau miracole pe scenă – și ar trebui să se redeschidă.