Michel Houellebecq – Posibilitatea unei insule

Falezele domină marea, în absurditatea lor verticală, iar suferinţa oamenilor nu va avea sfârşit.

Mă gândeam foarte serios să schimb modul de a scrie despre o carte. În loc să fac pe deşteptul, aş putea să mă gândesc la caracterul persoanei care ar trebui să citească respectiva carte. Dar cui să-i recomanzi o carte despre obsesia nemuririi?

Dacă omul râde, dacă, în regnul animal, e singurul care exhibă această atroce deformare facială, e pentru că este şi singurul care, depăşind egoismul naturii umane, a atins stadiul infernal şi suprem al cruzimii.

Houellebecq dezbate pe un ton modern două teme antice: povara omului recent şi preţul nemuririi. Să zicem că pe o insulă nişte băieţi ţin cu tot dinadinsul să descopere o metodă de a păstra amintirile în urma clonării. Şi să mai zicem că din asta fac o nouă religie, credinţa cărnii perpetue ce va atrage cu sine pierderea oricăror urme de sentiment.

Oricum, pentru orice observator imparţial, e clar că individul uman nu poate fi fericit, că nu e făcut pentru fericire, că singurul lui destin posibil e să răspândească în jur nefericirea, făcând existenţa celorlalţi la fel de insuportabilă ca a sa – primele victime pe care le face fiind, de regulă, părinţii săi.

Având dezlegare la orgii, profetul e ultima victimă a vechii orânduieli: e ucis de un iubit gelos. Bărbaţii sunt adesea nişte imbecili eroici, de îndată ce vine vorba de păsărică. Spun ultima victimă, pentru că după aceea nu va mai exista gelozie. Binenţeles, moartea lui e machiată într-o sinucidere sacrificială, urmată de o binevenită înviere televizată. Fiecare mecanism al fanatismului este desfăcut, analizat şi injectat cu noua ordine fabulatorie. Un autor serios găseşte argumente credinţei sale. E frumos să-l citeşti pe Pascal vorbind despre Dumnezeu, pentru ca Pascal „pentru că Iisus i se părea negreşit mai high dope”. La fel face şi noua biserică elohimită.

Menit prin natură controversei şi dezacordului, cuvântul rămâne marcat de această origine belicoasă. Cuvântul distruge, cuvântul desparte, iar când între un bărbat şi o femeie ramâne doar cuvântul, relaţia e terminată.

[…]

În acelaşi fel, de fiecare dată când ne rumegăm trecutul, când revenim asupra unui episod dureror – şi cam la atât se reduce psihanaliza – sporim şansele ca el să se repete. În loc să mergem înainte, ne îngropăm.

Apocalipsa lui Houellebecq se reduce la pustiire sentimentală. Nu-i dă nici o şansă omului modern:

Oricâtă rezistenţă am avea, iubirea sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi, sau mai curând lipsa iubirii, care până la urmă, inevitabil, ucide.

Orice compromis nu mai poate fi acceptat, prin urmare singura salvare ar putea fi iubirea adevărată, pe care omul nemuritor, omul puternic, mulţumit de sine, îşi permite să o ignore, nu mai are nevoie de ea. Celălalt grup, (Isabelle, femeia care iubeşte iubirea dar nu iubeşte sexul) se simte marginalizat. În fond, ei sunt victimele epocii trecute, în care contau doar normele sociale de convieţuire ce acum nu mai valorează doi bani. Protagonistul suferă pe durata întregului roman de cea mai veritabilă frustrare a omului modern: nu poate face sex cu o femeie pe care o iubeşte şi care să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Cei vechi sunt prea înlănţuiţi, cei noi sunt prea liberi.

Celebra formulă a lui Stendhal, atât de apreciată de Nietzsche, cum că frumuseţea ar fi o promisiune de fericire, este in general falsă; în schimb, se potrivea perfect pentru erotism – sincer să fiu, dacă mă întrebaţi pe mine, formula lui Stendhal mi se pare totuşi completă în cazul în care consideri şi erotismul ca fiind ceva frumos. Dacă consideri în schimb că erotismul este ceva ce nu implică frumuseţe, atunci eşti o victimă îndoctrinată…

Nu m-am simţit niciodată comod într-o relaţie sexuală bazată pe simpla atracţie erotică şi pe indiferenţa faţă de celălalt; ca să mă simt fericit din punct de vedere sexual, întotdeauna am avut nevoie – în lipsa iubirii – de o minimă simpatie, stimă, înţelegere reciprocă; nu, nu renunţasem la omenie.

[…]

Nu numai că dorinţa sexuală nu dispare, dar cu vârsta devine din ce în ce mai crudă, mai sfâşietoare, mai insaţiabilă: chiar şi la bărbaţii, în realitate destul de puţini, la care dispar secreţiile hormonale, erecţia şi toate fenomenele asociate, atracţia pentru trupul de femeie tânără nu scade, ci devine – e poate lucrul cel mai rău – cosa mentale, dorinţă a dorinţei.

[…]

Problema e mereu aceeaşi, până la urmă te loveşti de aceeaşi dificultate, şi anume că în fond, viaţa nu este comică.

Idealul Republicii lui Platon rămâne doar un text, un vis care din orgoliu omul nu a vrut să-l atingă niciodată:

Când norocul scoate în cale cuiva, fie el iubitor de tineri sau nu, propria sa jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea lui nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora e cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască.

A.C.Grayling – Alegerea lui Hercule

Întrebare propusă: ce se află intre plăcere şi datorie. Răspuns plauzibil: morala. Comportamentul etic în teorie nu trebuie să fie o datorie şi trebuie exercitat cu plăcere. Şi de aici urmează un set de abateri de la ceea ce teoretic ştim că este regula morală primită prin educaţia părinţilor. Pornim pe o cale lăturalnică a axiologiei, marcând şapte „note pe care aspiraţia la viaţa cea mai bună ar putea căuta să le redea”:

  1. sens (ne stabilim în viaţă un scop)

  2. intimitate (avem relaţii sociale de intensitate diferită)

  3. strădanie (muncim pentru scopul propus)

  4. adevăr (suntem oneşti cu noi înşine şi raţionali)

  5. libertate (suntem autonomi şi responsabili pentru alegerile făcute, astfel încât viaţa pe care o trăim să fie exact cea pe care am ales-o)

  6. frumuseţe (oferim calitate acestei vieţi)

  7. împlinire (integrăm toate cele şase note definite în proiectul propriu)

Scopurile în viaţă sunt esenţiale: nu poţi trăi fără să-ţi doreşti ceva. Am putea spune că fiecare om este autorul propriei sale autobiografii, ceea ce pe unii i-ar putea trimite cu gândul la un stoicism asumat: odată o alegere făcută nu mai ai nici un drept să te abaţi. De fapt, a nu fii orb la schimbările vieţii, a reacţiona la ceea ce trăieşti înseamnă să-ţi schimbi scopurile, nu să nu le mai ai. Esenţa nu stă în reacţia la neprevăzut, ci în alegerea scopurilor: ce e bine să fac în viaţă?

Libertatea de a-ţi alege scopurile stă la baza comportamentului moral ulterior. Cei mai mulţi oameni sunt alţi oameni– trăiesc vieţi împrumutate, fiindcă îşi împrumută de la alţii opiniile, emoţiile, ţelurile şi credinţele, fiindcă fie nu ştiu cum să procedeze pentru a avea opinii personale, fie sunt prea timizi ca să se încumete să aibe opinii personale.– trăind o viaţă împrumutată de la părinţi de exemplu, după canoanele învăţate de la ei, sau de la biserică, sau chiar şi de la şcoală, e imposibil să se afirme despre tine că ai posibilitatea de a avea un comportament etic într-o situaţie dată: pur şi simplu nu eşti stăpânul propriilor tale alegeri, şi cel mai probabil, atingerea scopurilor stabilite se va face într-un mod asemănător cu al celorlalte persoane, de la care ai împrumutat viaţa. Biserica ne învaţă că eşecul moral lasă o pată ce trebuie înlăturată, prin ispăşire, iertare divină sau altceva. Grecii însă aveau o altă atitudine: când ratezi lovitura, încearcă din nou, şi încearcă mai bine”. Un comportament etic exemplar poate fi exemplificat astfel: verşi vin pe cămaşa ta albă la o petrecere cu prietenii. Creştinismul spune închide-te în baie şi spală cămaşa”, iar grecii zic „ia altă cămaşă şi încearcă din nou să bei vin”. Desigur, nu întotdeauna le poţi face pe amândouă, şi tocmai de aceea este importantă libertatea de a alege. Acuma să nu sărim în extrema cealaltă, în care densitatea de scopuri e atât de mare încât nu mai apuci să termini nimic, iar aici intervine raţiunea: ruperea unei prietenii sau a unei căsnicii trebuie cântărită bine, şi făcută cu sentimentul împăcării de sine, nu forţat de stimuli exteriori. Viaţa durează mai puţin de o mie de luni pentru a rata şansa de a trăi aşa cum vrei, şi e o dovadă de imaturitate să nu-ţi poţi folosi inteligenţa fără îndrumarea altuia. Să nu uităm însă: „Curajul e calea de mijloc între nesăbuinţă şi laşitate, generozitatea este calea de mijloc între meschinărie şi risipă. […] Una dintre datoriile faţă de noi înşine este să simţim datoriile noastre faţă de alţii şi să le trăim. […] A trăi înseamnă a încheia un contract pentru pierderi.

Marile probleme morale rămân în continuare drepturile omului: mai există sclavie, conflicte religioase, inegalitate, nedreptate şi îndoctrinare. În schimb, societăţile cu pretenţii se rezumă la dezbaterea drogurilor, pornografiei şi a mamelor nemăritate. Iată câteva păreri echilibrate în aceste direcţii:

Dreptul la euthanasie, sau mai exact la sinuciderea asistată – criticat aspru de biserică şi dezbătut pe larg în ultimii ani ai vieţii de Terry Pratchett. Dacă omul are dreptul la viaţă, şi mai ales la o viaţă de o anumită calitate (simpla existenţă nu este neapărat un bine), înseamnă că are dreptul de a-şi alege cum vrea să moară cel puţin în situaţia în care este conştient de urmările oricărei decizii ar lua.

Regula de aur creştină, „Fă altora ceea ce vrei să ţi se facăa fost amuzant completată (paradoxal, e completată printr-o negaţie) de G.B.Shaw: Nu le face altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie. S-ar putea să aibe gusturi diferite.

Dreptul la divorţ – o căsătorie fără posibilitatea unui divorţ este o condamnare pe viaţă în baza unei decizii de moment, influenţată fie de feromoni (în cazul cel mai fericit), fie de mode, tradiţii şi alte cutume. Divorţul e mizerabil, dar mai rea este o societate care face divorţul dificil. În definitiv, e stupid să spui că „te iubesc atât de mult încât voi angaja statul şi biserica să te oblige să nu mai pleci de lângă mine”. Problema familiilor monoparentale nu este absenţa celuilalt părinte, ci lipsa resurselor, adică sărăcia: aceeaşi problemă problemă pe care o înfruntă mamele nemăritate. Instituţiile cu rol moralizator, Statul şi Biserica se încurcă singure în atitudine: pe de-o parte mamele nemăritate sunt marginalizate, pentru că nu fac parte din idealul stabilit de familie nucleară (3 membri fericiţi, zâmbitori, sănătoşi care folosesc Protex, Axion, Paradontax, şi nu ştiu ce e ăla Durex), iar pe de altă parte avortul e condamnat.

Dreptul la religie – religia este din punctul de vedere al lui Grazling fie lipsită de relevanţă pentru morală, fie imorală. Asta pentru că se referă strict la creştinism şi la fundamentalismul recent. Într-adevăr, preamărirea atentatelor cu bombă sau orice altă formă punitivă a celor nedrepţi este un act imoral. Desigur, să fii oripilat de sexualitate şi nuditate în timp ce în fabrica de vis-a-vis se produce armament este uşor foarte penibil. E citat Bertrand Russel: „teologii ne-au învăţat întotdeauna că decretele lui Dumnezeu sunt bune, şi aceasta nu este o simplă tautologie. Rezultă că, în mod logic, bunătatea este independentă de decretele lui Dumnezeu” – şi într-un fel, religia, aşa cum o vedea şi Kant în forma ei superioară şi deloc fundamentalistă, este ultima treaptă dintr-un comportament moral exemplar. Un Dumnezeu care te pedepseşte când nu te porţi frumos nu poate stârni decât frustrări, fie în direcţia penitenţei, fie în direcţia batjocurii (vezi „Iisus…” al lui Saramago, tocmai ce am scris de el).

Dacă stăm bine să ne gândim, a fost o vreme când Galilei a fost forţat să nege că pământul se învârte, şi abia prin 1992 Biserica Catolică şi-a recunoscut greşeala. Cealaltă variantă creştină, în care faci binele din dragoste pentru Dumnezeu e ceva mai complicată: dacă greşeşti de ce mai eşti pedepsit? Sau greşeala pedepsită este tocmai lipsa dragostei, şi faptul că acţionezi mânat de alte convingeri decât iubire? Hermeneutica de acest tip nu mă aştept să o întâlnesc la un etician.

José Saramago – Evanghelia dupa Isus Cristos

Dali spunea undeva “Picasso e comunista. Yo tampocco.” – o traducere parafrazată ar fi „Saramago e comunist. Nici eu.”. Esenţa „Evangheliei dupa Isus Cristos” are ceva in comun cu volumele de propagandă istorică religioasă ale unor autori anonimi ruşi. Îmi amintesc involuntar de „Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţelea lui Em. Iaroslavski, un volum de comparaţii facile menite să demonstreze că în toate religiile zeii au un destin strict omenesc, strâns corelat de necesităţile trupeşti, de la naştere, trecând prin împreunare, muncă şi inevitabila moarte. Se fac paralele absurde între Osirisul egiptean şi Iisus, între Hercule, Thor şi Iisus… şi tot aşa. La sfârşitul cărţii presărate dealtfel cu imagini foarte variate (lipsesc poze cu zeii la budă) şi sugestive trebuia să trăieşti cu senzaţia că ceva superior idealului din Falanster nu poate exista.

Saramago în schimb face o propagandă mai elaborată, adoptând stilul literar al unui fin cunoscător al propagandei: începută inocent, ca o banală fantezie pe o temă dată, autorul se ascunde în spatele imaginaţiei creatoare, căreia ai fi un nemernic să nu-i recunoşti valoarea. Adoptă acelaşi ritm cu al lui Rushdie in „Versetele satanice”… puţină ironie, distrageri de atenţie jucăuşe, personalizări frustre ale imaginilor sacre… Dar dacă Rushdie elaborează o erezie, Saramago rămâne la nivelul de colecţionar de erezii: în fapt nu spune nimic nou, ci face doar un compendiu cu pretenţii simboliste al documentarelor de pe Discovery. Spun „pretenţii simbolistepentru că diavolul la Saramago are aerul unui personaj baudelaireian: el e de fapt tipul cel bun, al cărui pact ultim cu Dumnezeu se rezumă la „Nu-ţi sacrifica fiul, nu crea această epocă scăldată în sânge şi eu mă voi supune din nou Ţie!Să nu se spună că Diavolul nu a încercat odată să-l ducă pe Dumnezeu în ispită”. Dacă pentru Rushdie divinul e incert, şi lipsa comunicării cu divinul e o certitudine, pentru Saramago Dumnezeu este modelul personalităţii totalitare, care oferă libertate omului doar pentru a-l putea pedepsi mai uşor, şi se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unui domnii a sângelui: observăm că ţine să menţioneze într-o listă nesfârşită numele viitorilor martiri creştini.

Să revenim însă la viaţa lui Iisus, acest personaj oedipiad conceput, evident, de o „mamă purtătoare: la naşterea sa sunt ucişi în medie douăzeci şi cinci de prunci, şi asta pentru că Iosif nu îndrăzneşte să-i anunţe pe locuitorii Betleem-ului de urgia pusă la cale de Irod. Laşitatea lui personalizată în visul macabru că pleacă la război să-şi ucidă fiul, va fi cauza unui păcat transmis ereditar acestuia din urmă, care la rândul lui, fiind singurul salvat în acea noapte, va purta pe umeri vina de a fi rămas în viaţă. Iosif eşuează în încercarea de a-şi răscumpăra ignoranţa făcând cât mai mulţi copii cu putinţă cu Maria, şi îşi găseşte sfârşitul pe cruce prins nevinovat într-un conflict cu romanii. Îi lasă moştenire fiului perechea de sandale care din păcate nu-l vor feri pe acesta de răni sângerânde la picioare provocate de mers. Ajuns la vârsta de aproape paisprezece ani, Iisus pleacă de acasă şi ajunge în slujba lui Păstor, care se va dovedi a fi însuşi Diavolul, având în vedere nu doar că îl iniţiază în tainele zoofiliei, dar îl mai şi sfătuieşte să nu mai aducă jertfe de carne lui Dumnezeu. Se simte bine alături de acesta, pentru că să ne închipuim ce consolare ar fi pentru noi să nu trăim singuri cu vina noastră, să avem alături de noi pe cineva care o cunoaşte şi care, nefiind obligat să se prefacă a ierta ceea ce nu poate avea iertare, presupunând că i-ar sta în putere s-o dea, ar proceda cu noi cu rectitudine, arătându-ne bunătatea şi severitatea după dreptatea pe care o merită partea din noi care, asaltată de vini, şi-a păstrat inocenţa.

Însă Iisus cade în ispita lui Dumnezeu, şi face un pact cu acesta sacrificând într-un final mielul pe care-l salvase cândva de pe altarul jertfei. Renegat de diavol, o cunoaşte pe Maria din Magdala şi trăieşte alături de aceasta fiecare verset din Cântarea Cântărilor. Îşi începe apoi şirul de minuni involuntare, căci nu din mâinile sale se produc aceastea, ci din vrerea lui Dumnezeu, toate minuni spectaculoase pentru norod, dar nici una legată de înviere: smochinul mort rămâne mort, şi la fel şi Lazăr: Nimeni n-a păcătuit atâta în viaţă ca să merite să moară de două ori”.

Aflând numărul victimelor ce se vor sacrifica în viitor pentru el, Iisus îşi îndeplineşte destinul fugind de acesta: iniţial încearcă să propovăduiească iubirea între oameni, pentru a preveni viitoarele conflicte, dar cum mesajul de pace nu pare a fi suficient, provoacă templul iudaic să-l răstignească pentru a muri asemeni tatălui său, hăitut fiind de o formă elaborată a ghicitorii sfinxului, „animalul care merge în patru labe dimineaţa, în două la amiază şi în trei la căderea nopţii, e omul, a răspuns deşteptul de Oedip, nu i-a trecut prin cap atunci că unii nici amiaza n-o apucă, numai în Betleem, într-o singură împrejurare, aceştia au fost în număr de douăzeci şi cinci– mă rog, nu are sens aicea să menţionăm că pruncii au fost ucişi noaptea, pentru că nu avem de-a face cu o hermeneutică alambicată în stilul lui Papini.

De la Saramago trebuie să reţinem că Dumnezeul vechiului testament, însetat de războaie şi de glorie se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unei noi ere, căci la picioarele crucii se află strachina incasabilă luată de acasă în care i se va scurge sângele, un ultim tablou amintind de temerile eretice ale romanilor privind împărtăşirea cu trupul lui Cristos ca act de canibalism.

Iisus e doar o unealtă, ceea ce nici nu e de mirare de la un univers în care singura formă de sacralitate e reprezentată de un „deus ex machina”. Mesajul de iubire între semeni transmis de acesta este insignifiant, căci ce înseamnă iubirea într-un univers obsedat de putere şi viaţă veşnică, în care oamenii nu concep iubirea şi pacea fără o înviere spectaculoasă?

A crede că Binele şi Răul nu există în sine, fiecare este numai absenţa celuilaltrămâne din păcate o noţiune adolescentină care nu doar că ignoră principiile termodinamicii dar generează şi o confuzie menită să te împingă la stoicism. O paralelă stupidă din păcate menite să accentueze starea de egalitate între Diavol şi Dumnezeu, se face referitor la Onan şi Irod, căci iată cum Onan e pedepsit că se masturbează refuzând să se împreuneze cu nevasta fratelui său mort, iar Irod e condamnat că se căsătoreşte cu o femeie având acelaşi grad de rudenie.

Şi totuşi „Evanghelia după Isus Cristosnu poate stârni furia decât acelora picaţi în „letargia teologică”, aşa cum se pare că susţin apărătorii catolici ai lui Saramago. E ca un volum necesar celor ce îngroaşă rândurile creştinilor fără nici o asumare a esenţei creştine: simple trupuri lipsite de iubire intrând în trupul (biserica) unui Dumnezeu lipsit de iubire, păstrat pe icoane ca simplu Big Brother al unei societăţi incapabile să-şi asume vina propriilor sale fapte. Hăituţi de crize de conştiinţă, caută ţapi ispăşitori să-i alunge în deşert, sau dau vina pe destin Când va sosi, Doamne, ziua când vei coborî printre noi ca să-ţi recunoşti greşelile faţă de oameni– dar niciodată nu sunt în stare să-şi vadă bârna din ochi. Pentru ei religia e într-adevăr un drog, deoarece o folosesc acolo unde nu trebuie, asemeni unui dependent de morfină, şi din această cauză confuzia dintre pecete – SPQR sau INRI (oau! se scriu amândouă cu majuscule!). Eradicarea morfinei sau a oricărui alt medicament ce poate provoca dependenţă dar care în definitiv poate vindeca anumite afecţiuni este în definitiv o formă umană de totalitarism. De ce e atât de greu să dăm Cezarului ce e al Cezarului, morfinei ce e al morfinei şi religiei ce e al religiei? Şi în definitiv, nu putem fi cu toţii atât de uşor de păcălit cu jocuri de oglinzi şi fum încât să nu mai facem dinstincţia între bine şi rău.

Jose Antonio Marina – Inteligenţa eşuată

Definiţii acceptate ale prostiei:

  • Să faci acelaşi lucru aşteptând rezultate diferite.

  • Să nu te adaptezi realităţii (infelxibilitatea), să nu înţelegi ce ţi se întâmplă, să fii incapabil să-ţi rezolvi problemele afective, sociale sau politice

  • Să greşeşti în mod sistematic, să-ţi propui scopuri absurde sau să te încăpăţânezi în folosirea unor mijloace ineficiente de a atinge acele scopuri.

  • Să nu fructifici ocaziile, mai ales pe cele de care eşti conştient că le poţi fructifica.

  • Să te prăbuşeşti din cauza cruzimii şi a violenţei: „O persoană proastă este cea care face un rău altei persoane sau unui grup de persoane fără să obţină în acelaşi timp, un avantaj pentru ea însăşi, ba chiar se alege cu un prejudiciu(Carlo Cipolla)
  • fanatismul, fundamentalismul, superstiţia, plictiseala
  • psihastenie – ruptura modulelor mentale (Pierre Janet)
  • gândirea transformată în mecanism (prostie pentru Sarte, sursă de umor pentru H. Bergson)

Putem accepta faptul că dacă nu ne amintim din viaţa noastră nici un moment în care am dat dovadă de o inteligenţă sclipitoare, atunci cu siguranţă ne revine în memorie cel puţin o clipă în care am fost dureros de proşti. Pentru a scăpa de povara unui termen peiorativ, care coboară în derâdere o stare a omului ce ar trebui tratată cu mai mult respect, Antonio Marina ne propune să recunoaştem că ne-a eşuat inteligenţa.

Bine, dacă mă întrebaţi pe mine, nu cred că mă interesează foarte tare să fiu deştept, ci doar să evit pe cât posibil să fiu prost.

Numesc inteligenţă capacitatea unui subiect de a-şi călăuzi comportamentul folosind informaţiile recepţionate, învăţate, elaborate şi produse de el însuşi

Problema fundamentală a termenului de prostie este faptul că sfârşeşte prin a confunda inteligenţa eşuată cu inteligenţa vătămată: sunt cazuri patologice în care subiectul este incapabil să ia o decizie din cauza unor deficiente profunde sau chiar şi a unor traume din copilărie. Kafka de exemplu, avea trăsăturile unei inteligenţe vătămate: „fiara kafkiană”, aşa cum o numeşte Marina este definită de neputinţă în faţa vieţii. Iată ce îi scria Kafka tatălui său:

Eu eram întotdeauna acoperit de ruşine; sau îţi ascultam poruncile, şi atunci mă simţeam ruşinat, căci ele erau valabile numai pentru mine; sau mă încăpăţânam să nu le dau ascultare, ceea ce era la fel de ruşinos; sau nu puteam să le dau ascultare, căci de pildă eu nu aveam forţa ta, pofta ta de mâncare, îndemânarea ta, şi asta era de fapt ruşinea cea mai mare dintre toate.

sau, un exemplu furnizat de unul dintre fanii ce apărau geniul creator al lui Kafka: să stai ruşinat gol în faţa femeii pe care o iubeşti şi care te iubeşte, este un pic mai mult decât stupid.

Desigur, putem spune că de la un punct încolo inteligenţa ar trebui să se vindece singură, dar poate face asta numai în măsura în care este capabilă să acumuleze şi să proceseze informaţiile.

Dincolo de acest caz aparte, trebuie reţinut că inteligenţa poate fi folosită într-un mod prostesc: să scrii tratate despre sexul îngerilor. Inginerul german care a proiectat crematoriile din lagărele de concentrare naziste trimite o scrisoare unei redacţii în care se arată nemuţumit de faptul că nu-i sunt recunoscute meritele: să concepi un aparat care omoară atât de mulţi oameni într-un timp atât de scurt nu e de ici de colo. O activitate inteligentă în sine poate deveni stupidă într-un context stupid: cumpărăm un bilet la un film apoi constatăm că nu ne place. Câţi dintre noi părăsesc sala? Cine a făcut un sacrificiu (de bani, timp sau efort) pentru ceva îl va continua un timp, deşi aceasta îi va aduce mai multe pierderi decât câştiguri

Terorismul e o prostie: ce legătură au nişte oameni nevinovaţi cu deciziile politice ale altora?

Sau:

Un tip crede că duhovnicul lui e un sfânt pentru că vorbeşte în fiecare zi cu Dumnezeu. E întrebat de unde ştie. „El mi-a zis asta!” “De unde ştii că nu te păcăleşte?” “Cum să mă păcălească un om care vorbeşte cu Dumnezeu?”

Incapacitatea de a scăpa de plictiseală este o formă a inteligenţei eşuate. Când dracul se plictiseşte, omoară muşte cu coada(proverb spaniol). În 1973 un DC-10 zbura pe pilot automat deasupra Mexicului. Şi de plictiseală (conform cutiei negre), mecanicul de zbor trage de o manetă să vadă dacă pilotul automat reacţionează. Şi n-a prea reacţionat, având în vedere că s-au prăbuşit.

Să nu te bucuri de ceea ce ai bun în viaţă e deasemenea o problemă.

Imaginea acestui autor despre dragoste mi se pare însă fabuloasă: pentru el, dragostea adevărată înseamnă un erotism spiritual cu resurse inepuizabile. Nu trebuie confundată nici cu dorinţa (vreau, am, nu mai îmi trebuie), nici cu mila sau cu dorinţa de a ajuta persoana de lângă tine, nici măcar cu suferinţa provocată de plecarea iubitei (vezi „Fugara” lui Proust). Practic, sentimentele nu sunt dragoste. Sentimentele sunt confuze variate şi contradictorii, şi de fiecare dată însoţesc dragostea. Uneori o pot chiar ucide: gelozie, frică, plictiseală.

Virginia Woolf: oamenilor le place să simtă ceva, orice ar fi să fie– nimic nu ne sperie mai tare decât amorţeala afectivă.

Mariana Alcofarado, călugăriţă portugheză, către amorezul ei: Iubeşte-mă mereu şi fă-o să sufere mai mult pe biata ta Mariana”. Sentimentele produc dependenţă, nu dragostea. Feriţi-vă de sevraj!

Comunicarea: excesul de intrepretare a mesajului este şi el un exemplu de… mda doamnelor… limbaj eşuat.

Teama de eşec determină pe fiecare dintre parteneri să investească puţin în relaţia de cuplu, să devină rezervat, pentru a putea oricând să se retragă. Posibilitatea divorţului este atât de prezentă de la început, încât îi sileşte în permanenţă să fie pregătiţi pentru asta, fapt care sporeşte simţitor ocaziile ca acest lucru să se întâmple cu adevărat. Iată încă un caz de profeţie care se adevereşte doar pentru că a fost anunţată.

Deocamdată atât.

Straşnica săritură a peştelui cu solzi albaştri către umbra castanului înflorit

Bun. Bun venit în maşinăria mea: conglomerat complex de frustrări şi speranţe. Crezi că-ţi zâmbesc dar buzele mi-s rasfrânte într-un sarcasm ce-mi maschează răutatea. Sunt rău. Sunt un om rău. Atât de rău încât a venit la mine un drac să-mi ceară sfaturi cum să scape de mustrările de conştiinţă. I-am zis „Prietene, nu pot să-ţi dau sfaturi, pentru că eu n-am conştiinţă. În loc de conştiinţă am o bilă de ping-pong.Când a aflat că nu am conştiinţă, doctorul a privit peste ochelari şi mi-a zâmbit părinteşte: „E atrofiată. Cineva sau ceva a apăsat pe ea şi nu a lăsat-o să se dezvolte! E o chestie de lucru mecanic, nu-ţi pot explica pentru că eşti varză la fizică, ţi se citeşte pe freză.Şi-am zis „Bine domnu’ doctor, şi nu am vreo posibilitate să o recapăt, poate vreun tratament?”. Fuma mult. Fumatul ucide. Nu la fel de des ca viaţa, dar ucide şi fumatul ăsta. „Păi eu ştiu…. îmi zice… am putea pune o bilă de ping-pong. Are exact mărimea conştiinţei care ţi s-ar potrivi”.

Deci vezi? Asta i-am spus şi dracului: „Dacă te simţi vinovat pentru faptele tale, cumpără-ţi o maşină de tocat”. Bine, dracul are un cusur: îşi supraestimează inteligenţa. „Vrei să zici că ar trebui să fiu şi mai al dracu?”. “A, nu, nicidecum prietene, spun că ar trebui să renunţi la regimul ăsta vegetarian şi să accepţi ceea ce eşti!”. La care el, băga-l-aş în mă-sa, ştiţi ce-mi răspunde? „Păi bă, dacă aş accepta ceea ce sunt, n-aş mai fi al dracu‘!

Ultima oară când nevastă-mea mi-a zis „Du-te dracu’!” eu vă spun sincer că asta am făcut. Mi-am făcut frumos bagajul (7 perechi de chiloţi, 7 perechi de şosete, 7 perechi de maieuri, un tricou, un pantalon, o pereche de bocanci) şi m-am prezentat la domiciliul Necuratului. Am stat un pic pe gânduri înainte de a pleca: „Bă, poate nu e bine, dacă păţesc ceva? Dacă nu mă mai întorc de acolo, sau mă întorc cine ştie în ce hal? Lumea zice de obicei că nu e bine să te duci la dracu’, ce fac eu acuma? Bun, dar dacă nevastă-mea insistă… cum pot eu să mă întorc acasă să dau ochii cu ea fără să fi făcut ceea ce mi-a cerut?

În fine.. Stă la curte. Blocul îl oboseşte şi-i îngrădeşte imaginaţia… îi place să fie creativ. (despre diavol vorbesc) Sun la poartă şi frunze de castan acoperau şoseua. Soneria îmi cântă evident „Sympathy for the devil”. Încep să vorbesc singur: „Bine prietene, ştiu cine eşti, acuma mă laşi să intru?”. Poarta, ca-n filme, se deschide singură. Trăiască telecomanda! Zic “P-ăsta trebuia să-l chem la petrecerea firmei de Crăciun: pe bune, făcea nişte trucuri de ateriza cucu-n lemne.Şi cum mă gândeam eu aşa la natură să la splendoarea faunei carpatice, nu-l văd pe Scaraoţchi cum apare pe după o perdea de fum, şoptind mai gutural şi mai sumbru decât Gary Oldman în „Dracula”: „Cucule, pasăre sură, când te prind, te f…t în gură!”.

Zic „Oi fi gay te pomeni! Bine, eu nu am o problemă cu persoanele gay, a nu se înţelege că nu sunt cool şi european, adică dacă eşti gay, sincer, chiar nu mă supăr, am atâţia prieteni gay cu care mă înţeleg foarte bine şi pe care timpul nu-mi permite să ţi-i enumăr, sunt doar uşor uimit.

Apoi, lăsând fumul de efect să se răspândească, îmi răspunde pe un ton cât se poate de normal: „Tu ai faţă de cuc cum am eu faţă de înger.

Adevărul e că nu ştiu cât de des îşi lasă cucul ouăle-n cuibul altora, dar lui dacă îi dădeai la o parte machiajul ăla de cioc şi plete nu cred că era prea urâţel.

Când dai de dracunu prea-ţi dai seama. Te cam ia valul, şi nici nu ştii în ce direcţie te îndrepţi. Mai ales că are aşa, un stil unic de a te aborda, lovindu-te exact acolo unde te doare mai tare. Cred că în spatele ochilor are un sistem de operare foarte performant (un kernel de Linux cu siguranţă) cu ajutorul căruia îţi scanează personalitatea, şi-ţi detectează fiecare punct slab:

„Nu ar trebui să mai stai atât de mult la calculator!îmi zice.

Şi tu ar trebui să nu te mai uiţi fix în ochii mei pentru că nu vei reuşi să mă hipnotizezi. Am mâncat sarmale de dimineţă. Oamenii care mănâncă sarmale dimineaţa nu pot fi hipnotizaţi..

„Şi cârnat ?” „O feliuţă.” (Cârnat din amestec de carne de porc şi carne de vită. Vita tare, porcul moale.)

„Avea usturoi?” Ai grijă! îmi venea să-i zic. Am un implant dentar unde tot timpul se adună rămăşiţe de usturoi. Nu ştii niciodată când dai de un pricolici.

„Tu poţi să mânânci un cârnat fără usturoi?îl întreb.

“.. şi fără ceapă.(fără ceapă ???)

Înseamnă că ai o viaţă foarte tristă.(Fără ceapă, eşti pe marginea prăpastiei amice! Apelează la un psiholog!)

Mda. Nu pot să te păcălesc nici măcar la un barbut.

Venisem pregătit. Apoi burta marelui peşte a răsărit la suprafaţa iazului, şi m-am speriat: credeam că a murit. „Stai calm, îmi zise el, aşa se relaxează… înoată pe spate. Eu habar n-am să înot. Am un văr în Palestina care le are cu plutitul, dar nu a vrut să mă înveţe şi pe mine cum se face. Sunt trist.

Eu ştiu să înot: stilul brotac.

Cum? Ţopăi pe uscat? De ce ai venit?

De pomană.

“La cât sunt de rău tu crezi că primesc ceva de pomană?

Mă enervează să stau la coadă. Aştept pentru atât de multe lucruri în viaţă încât să mai aştept pentru a-mi plăti o cutie de bere mi se pare culmea absurdului. Şi cel mai rău mă enervează faptul că o coadă de oameni prin nu ştiu ce miracol întotdeauna capătă o direcţie: aici e locul unde trebuie să te aşezi! Oricum nu există busolă care să-ţi arate drumul corect. O foloseşti doar aşa, ca instrument de orientare în spaţiu. La drept vorbind, nici nu ai nevoie de ea, pentru că soarele din păcate e unul singur. Îţi dai seama că dacă am avea doi sori n-am mai ştii unde să privim amândoi dimineaţa? Am sta spate în spate ca doi străini: tu cu soarele tău, eu cu soarele meu.

Şi acum urmează monologul dracului cu mici întreruperi intuitiv marcate de spaţiile dintre rânduri:

„Vezi casa asta? Cândva era un conac. Acum a ajuns o cocioabă. Ce să zic? Afacerea îmi merge prost. Tot grosul se duce la cele sfinte. Am ajuns în aşa hal să tot acolo ajung şi banii. Asta e culmea: cu ochiul dracului se zidesc catedrale. Cu ochii mei mă? Înţelegi tu? De războaie ce să mai zic? Toate au ca pretext numele vreunui dumnezeu. Nimeni nu mai porneşte la luptă aşa… de-al dracu’. Mereu trebuie un pretext. Auzi tu: război rece. Păi cum rece mă? Sângele e rece? Ce să zic? Sunt în ultimul hal. La mine mai vin doar bărbaţii însuraţi şi femeile măritate. Plozii răzgâiaţi nu-i pun la socoteală că sunt puţini, deşi care cum vine, îmi fură un măr din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Am zis că o să tai eu mărul ăla într-o zi, dar nu mă lasă inima. Bine, dacă l-aş tăia aş face un rău axiologic: i-aş face pe toţi idioţi. Pe de altă parte nu-mi convine, că prea ar fi fericiţi.

Cel puţin şaptemiinouăsutenouăzecişiunu de fire de nisip albastre s-au scurs în clepsidră până să învâţ să înot. La început am adoptat stilul topor: stăteam pe fundul apei. Şi am stat aşa o vreme până când am simţit că nu mai am aer. E ciudat să nu mai ai aer, pentru că nu e un proces treptat, ci se petrece foarte brusc. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie: stăteam liniştit şi mă ţineam de nas: nu auzeam, nu miroseam, nu vedeam, nu puteam pipăi nimic înafară de textura apei… când deodată mi-am dat seama că ceva nu e bine. Zic „Frate, să-mi bag picioarele, eu dacă mai stau aici mă sufoc. Nu ştiu cum înoată alţii, dar eu ies la suprafaţă

Şi partea cea mai naşpa e că am început să fac fapte bune: bărbaţii însuraţi de pildă… ce să le zic? Du-te frate şi agaţă şi tu o nurlie. Cu unii merge bine: înşeală oamenii la greu. Chiar îmi place de ei: când pe una, când pe alta. Dar sunt din ce în ce mai puţini. Lumea nu se mai leagă de cutumă. Se duc oamenii şi mă trezesc că-şi refac viaţa. Ieri a venit un imbecil să-mi mulţumească. A spus că acu şapte ani l-am sfătuit eu să se ducă la alta, şi atunci a cunoscut-o pe femeia vieţii lui. Bă, da ce mama dracu’ sunt eu? Cupidon?

Ce bine mi-ar fi dacă n-aş şti că raiul e pentru cei ce n-au surâs şi iadul pentru cei care se tem de el, ce bine mi-ar fi acum dacă n-aş fi rugat-o niciodată pe mama să mă mai nască o dată, dacă n-aş putea să urlu, ci doar să trec cu vederea, dacă rănindu-mă n-aş mai înjura, ci aş lăsa sângele să curgă până s-ar plictisi el de ignoranţa mea, dacă aş putea să mă bucur de haine mai mult decât de trup, dacă n-aş şti să fac diferenţa dintre libertate şi ambiţie, dintre voinţa de linişte şi voinţa de putere, ce imbecil amorţit aş fi dacă nu l-aş fi văzut pe Dumnezeu într-un surâs de copil.

Una cică a cunoscut din nou iubirea. Pe bune? Şi ce vrei să-ţi fac femeie? Ţie nu ţi se pare creştineşte să îţi înşeli un pic soţul şi pe urmă să te întorci la el? Îţi dai seama, că pentru mine e un rahat de profit treaba asta? Bă, dar profitu‘, cât de mic, dacă e muncit, de ce frate să-i dai cu picioru’?

Aici l-am întrerupt pentru că mie unu prima parte a frazei mi se părea sincer foarte neclară. Adică după ce înşeli, era mai indicat să te întorci la familie?

”Păi cum să nu mă? Nu aşa e creştineşte? Mie îmi convine: te întorci la viaţa ta, te aşezi la masă ca omu‘, vorba ta… tai o feliuţă de cârnat, apoi vin eu şi jap… pocnesc cu mustrarea de conştiinţă: mai ţii minte mă când…”

Faţa mea era foarte lungă. Adică dacă o întindeai pe jos acopereai cu ea un crâng:

bine! Stai aşa, că dacă e d-ăla de vine cu căpuţul plecat şi recunoaşte tot, e un pic mai complicat, că nu mai am ce să-i fac, şi atunci mă duc la partener: ălora fără orgolii iarăşi n-am ce să le fac, dar la ceilalţi la fel… omleţica, cafeluţa, Vocea României şi jap… mustrarea..”

Şi aşezându-se tacticos pe bancă, îmi spuse Dar cu cei pe care îi văd că sfârşesc fericiţi, a cam început să mă mustre pe mine conştiinţa. Nu, pe bune… tre să tai mărul ălă!

26 dec 2014

Guy Corneau – Există iubiri fericite?

De fapt, între noi a fost mereu o iubire bolnavă.

Bun. Deci există părinţi care te influenţează într-o direcţie sau alta, şi poţi fi conştient sau nu de asta, până una alta nici nu te interesează prea tare teoriile astea care ocupa 3 sferturi din carte.

23 decembrie, libraria Şt. O. Iosif, Braşov:
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Da.
– Nu, ăsta e titlul.
– A, mă scuzaţi! Imediat… să caut pe calculator…

Şi poate că da, fiind născuţi din mame suntem cu toţii programaţi arhetipal sa recunoastem ceea ce este de natură maternă. Şi poate că tatăl ne învaţă să fim masculini, iar lipsa lui îi face pe bărbaţi să fie mai fustangii, iar pe femei mai incerte în definirea unui model masculin pe care să-l dorească. Şi da, ne imităm părintele de acelaşi sex într-o primă fază a vieţii chiar dacă negăm asta, sau sub aceeaşi influenţă putem face exact contrariul acţiunilor săvârşite de părintele de acelaşi sex, pentru că mintea omului e complexă şi e greu de gestionat in Excel rămăşiţele zilelor adunate între circumvoluţiuni.

Şi ce dacă toate astea ne influenţează atunci când ne strivim buzele orbeşte într-un sărut care e doar începutul unei lungi agonii?

Pe ai mei cel puţin îi pot lăsa singuri în casă. Şi nici nu e nevoie să sar din pat speriat că e mama bolnavă. Nu, ştiu că tata e cu ea, se vor descurca amândoi, se vor înţelege, se vor îngriji unul pe altul şi îmi vor spune abia la final prin ce au trecut. Pe ai tăi în schimb trebuie tot timpul să-i susţinem, să-i ajutăm. Mama ta e răcită, dar tatăl tău e plecat la un vecin, tatăl tău e internat în spital, iar mama ta are atât de multă grijă de el încât uită să mai mănânce şi într-un final i se va face şi ei rău. Sau, în definitiv, sunt sănătoşi tun şi venind de la slujba de la biserică într-o zi de sărbătoare încep să se certe. Iar când îi suni să îi întrebi ce fac…

Tipologii de femeie (interes strict egoist):

Fata de sticlă – invocă pretextul fragilităţii şi al hipersensibilităţii pentru a se refugia în cărţi sau lumi imaginare.

Seducătoarea – planuri mereu în schimbare, îi este foarte greu să se angajeze într-o relaţie de durată.

Marginala – un caz extrem, crescută numai de mamă deoarece prezenţa tatălui e un pericol (un inadaptat social sau violator). Inerţia o împinge la alcoolism, droguri şi prostituţie.

Amazoana – perpetuează trauma provocata de tată în loc să o vindece. Încearcă sa izbutească în toate, se vrea soţie perfectă şi mamă ideală. Hiperactivitate. Femeie a datoriei şi a principiilor. Respinge avansurile cu aceeaşi îndârjire folosită de o seducătoare pentru a le accepta. Uneori dispreţuieşte întregul neam bărbătesc.

Eterna adolescentă – opusul amazoanei, pasivitate extrema, incapabilă fie să acţioneze fie să fie receptivă.

Fata ascultătoare – cu simţul datoriei inoculat de familie, se simte vinovată când încalcă principiile învăţate. A pierdut orice contact cu propria ei spontaneitate şi originalitate. Are tendinţa de a rămâne fidelă cu orice preţ, ignorîndu-şi cu uşurină propriile sentimente. Păstrează trăsături de fetiţă deoarece nu are acces la propria-i autoritate. Se simte neînsemnată, „măritată cu un ideal care o striveşte”.

Femeia martir – sacrificiul de sine este o artă şi un devotament. Refulează în modul cel mai variat: suspine, toane, tăceri şi multe reproşuri.

Regina războinică – un caz rar pentru adolescente: a face sex cu un bărbat este pentru ea o muncă nerenumerată.

Fiica tăcerii – supusă şi tăcută, moşteneşte tăcerea tatălui. O parte din ea va fi mereu devalorizată de patriarhat

Important nu este celălalt, ci sinele. Din „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” dacă nu ştii să te iubeşti pe tine, nu poţi oferi nimic nici celuilalt. Încrederea în noi înşine, valoarea pe care ne-o atribuim, iată cheia problemei.

Îmi iubesc mama pentru că e singura care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe

Aşa cred că ai fost şi tu. Ai fost pentru mine ca o mamă bolnavicioasă pe care n-am avut-o. Te-am iubit pentru că însemnam ceva pentru tine, şi am ajuns să te urăsc pentru toate cele pe care mi le-ai cerut. Mi-ai controlat fiecare colţ al inimii cu gelozia ta, şi te-ai asigurat că îl cureţi de praf şi de vechituri. Dar nu puteai să faci asta la infinit, nu puteai să ascunzi tot praful sub preş.

Absenţa tatălui o face se pare să devină o sclavă a nevoii de a plăcea: „Spune-mi că exist şi celelalte nu există”. Nevoia unei femei de a fi în centrul atenţiei trădează traume provocate de un tată distant sau neglijent. Incapabile să se bucure de lume alături de cei dragi, vor cerşi mereu privirea bărbatului. Speranţa ei este imposibil de realizat, şi va strica totul în acea relaţie.

Tu nu mă iubeşti (decizie definitivă şi irevocabilă). Tot drumul pe tren ai stat cu ochii în telefon şi nu te-ai uitat deloc la mine. Asta numeşti tu dragoste? Mie nu mi se pare normal. Tie niciodată nu ţi-a făcut plăcere să vorbeşti cu mine. Acum de ce ai ridicat capul din carte? Recunoaşte că te uitai la ea, nu poţi să mă minţi, ştii bine.

Apoi copilul. Femeia devine mamă iar prima angoasă se manifestă cu afirmaţia „Doamne, dacă ar şti ce îl aşteaptă!” – căci propriile ei aşteptări utopice nu au fost satisfăcute încă. „Dependenţa, pasivitatea şi angoasa sunt datul copilului supraprotejat”. Iar separarea copilului de mamă în absenţa tatălui este extrem de anevoioasă. Mai grav este când copilul trebuie să aibe grijă de mamă, deoarece atunci relaţia de prizonierat se intensifică.

Într-o zi m-am agăţat de gâtul tatei ca să-l pup aşa cum făceam de obicei, şi el mi-a zis: „Hai că eşti cam mare. Bărbaţii nu se pupă aşa!”. Şi am fost trist atunci că nu înţelegeam. Apoi într-o altă zi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Nu mai intra peste el în baie, că nu mai e mic. Lasă-l în pace că se descurcă el cumva!”. Şi asta îmi repet şi acum când mă trezesc dimineaţa la 4 să pornesc la drum să-mi văd fiul: „Sunt mare, o să mă descurc eu cumva.”

Morala iudeo-creştină nu preţuieşte suficient trupul. Poţi face sex fără să-l respecţi, sau poţi fi abstinent respectând actul sexual. „Nu sexul e rău, ci ceea ce facem noi din el” Esther Perel a emis unui dintre motto-urile mele preferate: „sexul e murdar, practică-l cu persoana iubită.”

Bărbaţii ajung la romantism datorită sexului, iar femeile ajung la sex în urma romantismului. Sexualitatea excesiv opresivă sau excesiv supusă a bărbatului se manifestă astfel datorită unei exorcizări inconştiente a relaţiei cu mama.

Nimic nu este mai periculos decât culpabilitatea bărbatului în faţa dragonului matern: involuntar, redevine un băieţel ruşinat de libidoul său. Ruşinat să ceară partenerei explorarea propriei lor sexualităţi, se ascunde şi caută satisfacţia în compania femeilor uşoare care nu-l vor condamna niciodată.

Nu consider corpul uman urât. Mai ales pe cel al unei femei. E urâţit de antiteza îmbrăcăminţii care îl acoperă. Şi totuşi, spre deosebire de operele de artă, simplitatea trupului unei femei dă frâu liber imaginaţiei: te poţi opri oriunde, vei vedea că este bine. Ceea ce considerăm că înfrumuseţează trupul ne provoacă de fapt răni. Inelele, cerceii, brăţările, dantela… zgârie, jenează, distrubă, ceea ce desigur, în unele cazuri poate fi plăcut, dar nu aduce un plus de valoare corpului în sine, ci fanteyiilor noastre.

Cum îşi înving bărbaţii teama de femei (interes narcisist)

Dependenţa totală – Ea îi face de mâncare, îi spală, îl îmbracă. Bărbatului nu îi mai este teamă de femeie pentru că a înlocuit-o cu mama.

Facem un copil” – El o lasă astfel în pace să se ocupe de copil, fericit că a scăpat de relaţiile intime cu ea.

Contradependenţa, sau celibatul defensivse îmbracă singur, se culcă singur, mănâncă singur. Practică autodisciplina şi asceza refulându-şi nevoia de dependenţă şi comuniune. „Patul gol, singurătatea şi performanţa ocazională”.

Bucăţi de femeie – vezi Camil Petrescu, „Act Veneţian– cu o femeie face bine sex, cu alta merge la teatru, cu alta practică misticismul.

Postmodernistul – căsătoria cu o femeie cinstită şi respectabilă acceptată de familie, sexul cu o amantă care la chinezi şi japonezi este deasemenea acceptată de familie.

Mi-a spus: „Tu încă ai privire şi gesturi de copil!”. „Şi dacă sunt doar infantil?, i-am răspuns, Dacă nu sunt altceva decât un bărbat care nu s-a maturizat niciodată?”. “Nu te speria, mi-a zâmbit, aşa sunt toţi bărbaţii. Dar mie îmi place privirea ta.” „Asta pentru că eşti tânără şi nu ai încă nevoi!” “Nu contează, o voi ţine minte.

Modelul mamelor neglijate de soţi, arhetipul soţiei lipsite de dorinţe personale, toate acestea le determină pe femei să vadă în bărbaţi nişte fiinţe jalnice. Aşteptările lor sunt spulberate în primul rând de societate şi ideologia maselor. Lungi monologuri despre viaţa în doi vor fi considerate de ele dialoguri autentice, considerând că bărbatul merită această coerciţie, pentru că face parte din regnul pe care îl cunosc prea bine din alte situaţii. Dar asta nu va duce la egalitate, ci va submina cuplul. Simţind că spaimele îi sunt speculate, bărbatul fie se va supune, dar astfel va pierde respectul partenerei, fie se va revolta iar cuplul se va măcina în discuţii fără sfârşit. Bărbatul se va infantiliza.

Îmi cerea mereu confirmări ale iubirii pe care i-o purtam: „Dacă susţii că mă iubeşti ar fi trebuit să faci asta, sau nu ţi-ar fi greu să…”. Şi credeam că de la un punct încolo aceste cerinţe se vor termina. Dar continua cu ele, ca şi cum ar fi vrut ca eu să-i îndeplinesc toate idealurile construite din cioburile sparte de alţii. „Pot face asta” – îmi repetam cu încăpăţânare – „sunt capabil să discern frazele menite ignoranţei de cele ce necesită atenţiei. Sunt puternic, sunt echilibrat, iubesc, sunt fericit… iubesc, sunt fericit…”.

Antonimul iubirii este puterea. Jocul pentru putere poate distruge chiar şi o relaţie cu o viaţă sexuală activă: sex apoi ceartă. Şi iar sex, şi iar ceartă. Iubirea e înlocuită cu un război de uzură. Şi asta se întămplă pentru că niciodată nu renunţăm la idealul de iubire, la visul despre cuplu şi partenerul ideal. Ne este teamă să iubim ceva ce nu corespunde animei sau animusului nostru. De la „nu pot trăi fără tine” ar trebui să ajungem firesc şi fără frustrări la „te iubesc, nu trebuie să-mi confirmi mereu existenţa”, pentru ca în final să poţi spune „mă bucur că exist”. Nu poţi iubi sau respecta pe altcineva fără a te iubi sau a te respecta pe tine însuţi. Există o nevoie de unire şi o nevoie de separare care deasemenea trebuie respectată, şi în mod ideal, sincronizată.

Infidelitate: starea prin care uiţi momentul iniţial de pornire al fostei iubiri. Împlinire sau refugiu, în ambele cazuri este de greu de suportat ideea ca asta te face uneori fericit. Cu cât ai negat mai tare posibilitatea ei, cu atât realizezi că nu te poţi opri, şi rişti să schimbi macazul. Te sperie gândul că destinaţia poate fi aceeaşi. Uiţi că drumul e altul.

Fericirea este insuportabilă. Ştim să o visăm, dar nu ştim să o trăim. Fericirea nu e statică şi călduţă, nu stai pe un norişor asemeni unui ascet şi contempli divinitatea în miros de tămâie. Ar trebui să fie o bucurie palpitantă, o explotare continuă a fiinţei umane.

– Chiar cred că într-o zi o să-ţi refaci viaţa şi vei veni să stai aici.
– Să-mi refac viaţa? Cu cine?
– O vei cunoaşte tu când va fi cazul. E mai bine să aştepţi decât să cauţi.
– Aici? Dar aici nu pot.
– Cum să nu poţi? N-ai spus că aici stă copilul tău? De ce să nu stai lângă el?
– Dar eu nu vreau să mă mai însor.
– Bine, atunci vei trăi în concubinaj.
– Acuma vorbeşti ca mama.
– Pentru că aşa este firesc.

„Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să trăieşti iubind ceea ce ţi-a fost dat, şi nu căutând ceea ce îţi lipseşte.”

Deci cum poţi să refaci o relaţie? Simplu: o distrugi. Spui toate adevărurile pe care le-ai evitat. Ţi-e teamă că astfel îţi vei băga părinţii în mormânt? De fapt, le vei prelungi viaţa cu zece ani. Crezi că vei neferici zilele partenerei/partenerului? Dacă sunteţi fideli primului moment de iubire, veţi trece peste orice. Dragostea nu judecă.

Şi dacă nu e asta vocaţia mea? Sunt incapabil să ofer căldura unui cămin, sunt ca un corb prevestind apatii intelectuale, dar din nefericire atras în mod stupid de chestii strălucitoare: inele lăsând urme pe degete sau pe buze, cercei smulşi involuntar din ureche, stele mărunte aruncate-n batjocură pe un cer întunecat, sau luna pe care în imbecilitatea mea cred că voi reuşi să o fur.

În definitiv, ce e normal în iubire? Cuplu – căsătorie – sex – copii? Dacă credeţi asta… pe bune… închideţi calculatorul, nu mai citiţi (plm, nu mai intraţi pe net), culcaţi-vă, noapte bună, hai pa!

Cuplurile nu sunt doar heterosexuale şi rareori sunt fidele. Cuplul e mai degrabă o vocaţie (dacă vreţi să fim ironici, bărbatul în cuplu e un „Soţ etern” dostoievskian). Pur şi simplu nu le iese tuturor cu aceeaşi intensitate sau fidelitate. Dar măcar să fie conştienţi de asta.

23 decembrie, librăria Humanitas, Braşov
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Imediat… cartea e apărută in 2000, nici o librărie Humanitas din ţară nu o mai are pe stoc.
– Cum adică? Nu mai există?

Giovanni Papini – Viața lui Iisus

Ei bine da, iată o carte într-adevăr dedicată celor care nu merg pe la biserică. Papini e aici la fel de tumultos și învolburat ca în mai toate scrierile sale, dar de data asta chiar îți dă senzația că nu scrie de pomană
Pe de altă parte, cartea e dedicată și celor care n-au nimerit vreodată la o predică normală. E o scriere atât pentru cei care condamnă, și în special pentru cei care susțin creștinismul lui Becali. Mă rog, important nu e Papini, ci Iisus. Iată câteva dintre cele mai importante observații ale autorului asupra vieții Mântuitorului:
Iisus s-a născut într-un staul. Contrar imaginilor optimiste cu pruncul dormind într-o iesle, (așa cum probabil știm și din colinde) Iisus s-a născut de fapt într-un staul, adică în casa vitelor, unde doar jgheabul cu fân e curat. Sunt patru ziduri netencuite cu bolovani murdari pe jos. E la fel de murdar ca și lumea. Vitele sunt Firea, Ciobanii sunt Norodul iar Magii – înțelepciunea.
”Magii la Betleem înseamnă vechile teologii care recunos desăvârșita revelație. Știința ce se umilește în fața Nevinovăției, Bogăția care se culcă la picioarele sărăciei.”
Toți cei născuți în acceași zi cu Iisus vor fi uciși de Irod. Deci nimeni născut în acea zi în Betleem nu va fi martor la Răstignire. Nevinovați sunt rămași e vecie.
„Scufundarea în apă e dăinuirea unui Sacrificiu Omenesc” – se presupune că cei dintâi evrei ofereau nou născuții drept sacrificu pentru iertarea păcatelor celor mulți, până la Avram, când Dumnezeu a interzis acest lucru. Interesant este că nu întotdeauna a fost ascultată după aceea porunca lui Dumnezeu. Înecul era o modalitate de a pune capăt vieții acestor țapi ispășitori. Botezul lui Iisus are un truplu sens: pe de-o parte cel de a împlini proorocirea, apoi, acela de a curăți partea trupească și sufletească, dar și de a resacraliza un obicei păgân sângeros într-unul inofensiv.
Romanii au crezut multă vreme despre creștini că împlinesc ritualuri canibalice, având în vedere că aceștia susțineau că se împărtășesc cu trupul și cu sângele lui Hristos. Ce nu înțelegeu ei era modalitatea de funcționare a creștinismului, care da, păstra unele dintre ideile altor religii, dar fundamentul lor era cu totul altul: iubirea.
Stilul lui Papini de a sări de la patosul mesianic la pedanterismul raționalist este absolut fermecător. Într-un foarte elaborat capitol, veți găsi toate răspunsurile pe scurt date prigonitorilor morali ai lui Hristos: celor care cred că religia e ”opiul popoarelor”, celor care susțin că toate religiile sunt la fel, pentru că toate te învață să fii bun și iubitor – nimic mai fals: iubirea de semeni, necondiționată și adevărată, numai Hristos a propovăduit-o. Până la Iisus, oamenii erau învățați să-și iubească rudele, prietenii, poporul, chiar și sclavii – dar nu și dușmanii. Cum să creadă evreii în cuvântul lui Hristos, când Paslmii răsună de ocări împotriva dușmanilor? Iar Iisus a spus ”Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!”.
„Satana nu-i ispitește decât pe cei mari și curați” – Iisus nu atinge banii. Banii nu sunt ai lumii sale – nu sunt nici o necesitate a corpului. El spune să se dea Cezarului ce-i al Cezarului. Nimic din ce e necesar lui Dumnezeu nu poți procura cu bani.
Iisus nu rostește niciodată cuvântul ”moarte” – despre cei pe care el îi învie, spune că dorm, pentru că nu vrea să stârnească lumea cu minunile sale. Nu e un vrăjitor.
”Căci mai lesne este să speli o cană decât să-ți speli sufletul. Pentru lucrurile moarte ajunge puțină apă și un ștergar; pentru suflet e nevoie de lacrima iubirii și de focul voinței. Nimic din tot ce-i în afara omului nu-l poate pângări, intrând în el, dar ceea ce iese din om, da, îl pângărește”
Un mare dușman al lui Papini este Nietzsche, pe care-l combate în câteva rânduri. Dacă autorul Anticristului îl considera le Iisus un om slab cu caracter de servitor, Papini îi răspunde: a sluji nu e totuna cu a fi slugarnic. Un conducător înțelept va fi mereu slujitorul poporului său.
Dintotdeauna oamenii au vrut să se asemene cu zeii, dar modelele lor de zei au produs războinici ca Ares sau ca Atena, meșteșugari ca Hefaistos, femei de lupanar ca Afrodita, geloși posesivi ca Zeus și așa mai departe. Iisus ne oferă modelul Tatălui – Dumnezeu Tatăl. Cât de mult își iubește un tată copii? Cum îi pedepsește, pentru a-i învăța să nu pățească ceva mai rau? Și cât de mult suferă când aceștia îl părăsesc? Și cum vrea tatăl să se poarte între ei fii lui? Dacă ești tatăl a doi copii, nu-ți dorești ca aceștia să țină unul la altul? Dumnezeu-Tatăl dăruiește dragoste necondiționat, chiar și atunci când copiii îl părăsesc, și când aceștia se întorc la el, asemeni fiului risipitor, el se bucură nespus.