Anne Rice – Interviu cu un vampir

Exact în anul în care Stephenie Meyer se năştea (e o coincidenţă cu aer conspirativă la mijloc), iar Lisa Jane Smith avea probabil vreo zece ani, lui Anne Rice i-a venit ideea să scrie o carte romanţată despre vampiri. Nu vreau să mă arunc la cuvinte mari, dar cam ea a schimbat punctul de vedere macabru al lui Stocker despre vampiri. Bine… nu i-a scos din cavouri, dar măcar i-a multiplicat şi i-a adus un pic la lumină. L-a pus pe Louis ăsta să-i pice cu tronc o copilă, iar din Lestat a făcut un dandy… nu mă întrebaţi ce fantezii are femeia, dar băieţii din cartea asta cam prea se iubesc între ei, nici nu mă miră că i-au distribuit ăştia în film pe Tom Cruise şi Brad Pitt. Bine, haide să nu fiu doar răutăcios: cartea e bine scrisă şi foarte dinamică. În plus, nu pierde din vedere esenţialul: frate, vampirii sunt malefici! Omoară oameni, sug sânge… treburi specifice vampireşti, nu se ling pe holurile liceelor aşa cum visează toate fătuţele excitate. Din contră… omoară fătuţe excitate ceea ce până într-un punct poate fi chiar haios. Oricum, la cum avansează literatura asta cu vampiri, cred că în câţiva ani or să inventeze scriitoarele nu doar leacuri care te scapă de teribila „boală” şi te lasă doar nemuritor, ci îţi şi măresc penisul cu vreo 3 centimetri ca să le fie îndeplinite fanteziile mai bine. Garantat în zece ani o să uităm toţi ce înseman de fapt un vampir.

Anunțuri

Marin Preda – Delirul

„Delirul” putea fi cel mai bun roman al lui Marin Preda dacă era terminat. Adică nu e nici foarte politizat, ca finalul „Moromeţilor”, nici nu trage spuza pe viaţa grea a teleormănenilor care o freacă la fierăria lu’ Iocan. În plus, e scris cu ceva mai mult subtext decât „Cel mai iubit dintre pământeni”. Dacă acolo era clar că regimul e de vină, aici nu prea înţelegem ce vrea autorul:

Aparent face ceva bine: îi înjură pe legionari! Comunistic vorbind e bine. Dar nu prea îl înjură pe Antonescu. Pare cam obiectiv. Îl descrie pe Hitler ca pe un mare tiran al istoriei. O fi vreo parabolă, ceva?

 În fine, aici se înfundă comentariile literare idioate despre personalitatea lui Ilie Moromete, ţăranul român contemplativ… căcat… un oltean leneş şi nimic mai mult. Punctul de vedere al lui Achim mi se pare foarte just: ce-a făcut Moromete la viaţa lui? A mestecat tutun şi s-a uitat la oameni. Atâta tot! Ce dracu’ te pun toţi să descrii un bădăran cu apucărturi poetice?

 „…cei bogaţi au griile lor negre pentru averea lor, cei săraci, uită mai uşor de ei, doborâţi de povara muncii, şi când vremurile sunt bune şi ies şi ei la porţile lor mici, speranţa care li se citeşte pe chipuri e mare şi curată.”(pag.41)

 Universul rural o fi el aşa, mişto în cărţile lui Preda, dar să nu ignorăm scena în care colegul lui Nicolae Masă, care nu plăteşte birtaşului pentru simplul fapt că-şi permite… că doar nu e la el în sat. Mentalitate pur românească: românului i se pare mai frumos în străinătate pentru simplul fapt că în străinătate îi este ruşine să facă porcăriile pe care le face aici în ţară. E ca o curvă care o suge pe doi lei în scare blocului, dar când o ia un englez de nevastă face pe virgina. Corect! De ce nu? Tăranul funcţionează invers: la el în sat e domn, că-l ştie lumea. Când aterizează în oraş loveşte şi-n stânga şi-n dreapta… că ce căcat, doar nu e la el acasă!
Achim pleacă de acasă promiţându-i soţiei că nu va „încăleca pe şeaua alteia”. Bine… promite asta aşa, din principiul… inerţiei. Când ajunge în alt univers, vede lumea cu alţi ochi.

 Foarte bună povestea cu vulpea şi pasărea roşie: aşa suntem şi noi, românii? Un popor care-şi face singur rău din inerţie: am fost învăţaţi să suferim, şi nu ştim cum altfel să ne ducem zilele. Nu putem avea tineri fericiţi dacă nu sunt bolnavi, nu putem avea mame zâmbitoare dacă nu şi-au piredut cel puţin un copil într-o maternitate jegoasă, nu putem dansa de bucurie dacă nu avem salarii de căcat… da… murim şi avem sufletul plin…. nu ştiu exact cu ce e plin, dar e bine că e plin, nu e ca la alţii… gol!

Iată starea de fapt a acestei ţări: România se împacă de minune cu sărăcia şi nevoile, aşa e ea bucuroasă. România a inventat sărăcia aşa cum Scrapnel a inventat bomba cu şrapnel. Şi îl chema Schrapnel, nici Ionescu, nici Pizdescu!

 Intrând în casa lui Niki, Ştefan e întâmpinat de maxima dantescă: „Voi, che entrate qui, lasciate ogni speranza”. Iniţial el crede că stihul caraterizează relaţia lui cu Luchi. De fapt, e vorba de noua lui viaţă, care îi rezervă numai dezamăgiri. Oricum, foarte bună coincidenţa: România de azi mai are un Patriciu patron de ziar.

 O scenă admirabilă este aceea în care poetul vrea să scoată un ziar cu subiect politic sub pretextul că pe el nu-l pot lăsa indiferent treburile cetăţii şi ale ţării. Evident, un finanţator îi face o propunere foarte costisitoare de a nu părăsi literatura lui din înaltele sfere artisitice. Răspunsul poetului, acest domn pe care-l putem numi Licheanu, Patarepitici, Peleşu, Cârţărescu sau cum credeţi dumneavostră de cuviinţă dă un răspuns genial la propunerea mogulului: „Adu banii încoace şi dă-i în pizda măsii de lichele!”

 „De ce nevoile? De ce în această ţară dintre cele mai bogate din lume, „sărăcia şi nevoile?” Eram noi acum patru-cinci sute de ani cel mai sărac popor din Europa?”(pag.265)

Calculele domnului Ion Toboşaru

 Domnul Ion Toboşaru, profesor universitar de estetică cică la Facultatea de Teatru, a scos o carte de poezie, pentru care probabil că a plătit o şpagă grasă lui Alex Ştefănescu ca să nu-l facă de rahat la emisiunesa aia mediocră de pe TVR2.

Dar cum pe mine nu mă ştie nimeni, mă pot bălăci în dezastrul acesta de carte ce poartă numele de „Empireul Viselor Ucise”. Cartea are 100 de poezii scrise în perioada 16 – 27 iulie 1996, întinse pe … evident… o sută de pagini.

Vă întrebaţi probabil cum poate cineva să fie atât de productiv.

Păi simplu:

1. Toate strofele încep cu „Dă-mi!” – de unde rezultă că tipul e cam cerşetor. Deci 100 de poezii înmulţite cu câte 4 strofe, rezultă 400 de „Dă-mi”

2. Toate rimele se fac în „-ari” sau „-iri”, pentru că versurile au o structură ce permite schimbul de cuvinte între ele. Deci 100 de pagini înmulţite cu 4X4 rime pe pagină, rezultă 1600 de rime terminate cu litera „i”.

Veţi spune „Oau! Fascinant! Vreau să citesc şi eu acest minunat volum de poezie!”.

O da! Sunt sigur de asta!

Balzac – Banca Nucingen

Sistemul bancar are rădăcini la fel de vechi în istoria omenirii ca şi prostituţia. Poate că nu întâmplător Coranul condamnă la fel de intarsingent curvele şi cămătarii: în ambele cazuri simţi o plăcere urmată de o durere, aşa că din punct de vedere epicurean cel puţin putem concluziona că avem de-a face cu o ster de fapt împuţită.

Recomand aşadar „Banca Nucingen” a lui Balzac în primul rând românilor afectaţi de ordonaţa 50 (printre care dintr-o întâmplare mai mult decât fericită nu mă număr), care trebuie să înţeleagă că o bancă niciodată nu poate fi înşelată, indiferent cât este de nedreaptă, ci numai falimentată când îi apare un punct slab.

O recomand apoi bancherilor, ca dealtfel tuturor şmecherilor care cred că cerul nu o să cadă niciodată asupra lor, ca să înţeleagă că uneori Dumnezeu nici măcar nu se catadicseşte să le dea o palmă, că şi-o dau ei singuri.

Lectură plăcută!

Stephen King – Shining

Să ne gândim oare la „Shining” ca la o carte despre un mit horror modern american?
Păi e modern pentru că se referă la un hotel de prin ’77, şI pentru că e inspirat de cântecul “Instant Karma “ al lui John Lennon, şi la dracu’, tot ce ţine de John Lennon e modern. Incidentul Amityville s-a petrecut prin ’75 – chiar să credem că singura sursă de inspiraţie a lui Stephen King a fost un cântecel nu tocmai reuşit?
E horror că e cu maţe fripte şi coate goale, dar cred că asta aţi observat şi voi !
E deja mit că „Shining” are minim 2 ecranizări, iar „Amityville” vreo 10.
Bă şi e atât de american totul, pentru că aşa ceva nu se poate întâmpla în România. Adică, frate… în România e al dracu de scump să stai al hotel, darămite să mai fie şi bântuit? Viloaie nu-ţi permiţi, aşa că primul scenariu iese din calcul. Să admitem însă că dai de o casă bântuită care te pune să-ţi omori nevasta şi copilul… ete kanci! E nevoie de o casă bântuită? Să fim serioşi! Îi omori de plăcere, după câteva kile de ţuică. O faci p’aia a lu’ Nicholson cu toporu prin uşă ca la nuntă: de bunăvoie şi nesilit de nimeni! Şi te inspiră taraful din Clejani frate, nu John Lennon!

Jean-Pierre Albert – Miresmele sfinţeniei

Legendele medievale şi textele apocrife aduc răstignirea aşadar undeva în această zonă:

Adam se îmbolnăveşte, iar fiul său Set, se duce la poarta Raiului  pentru a cere untdelemnul milostivirii. Îngerul îi spune însă că trebuie să aştepte 5500 de ani. Între timp însă, îi dăruieşte lui Set o rămurică şi îi porunceşte să o sădească pe muntele Liban. O poveste apocrifă a creştinilor ortodocşi spune că rămurica ar fi fost de fapt o bucată din pomul din al cărui rod se hrănise Adam înainte de a fi alungat din Rai. În fine, ideea e că Adam se va însănătoşi când această rămurică sădită va da din nou rod. Set se întoarce şi îşi găseşte tatăl mort, dar sădeşte oricum rămurica primită de la înger. Din ea creşte un copac falnic până în vremea lui Solomon, care porunceşte ca pomul să fie tăiat. Din el se face un podeţ, pe care trecând Regina din Saba, are o vedenie în care i se arată că Mântuitorul va fi răstignit pe acel lemn. Auzind acestea, Solomon porunceşte ca lemnul să fie îngropat în adâncul pământului. În locul acela, cu timpul se formează o scăldătoare în care bolnavii se vindecă ca printr-o minune. În vremea patimilor lui Iisus, bucata de lemn a ieşit la suprafaţă, şi văzând-o romanii, au luat-o „şi au făcut din ea crucea Domnului”, cum spune Jacobus de Voragine.

Lemnul crucii are aşadar un destin Oedipian care încearcă să demonstreze că lemnuşl ce l-a ispitit pe Adam l-a răstignit pe Hristos.

Faptul că substanţele frumos mirositoare sunt calde şi uscate, chiar arse şi sunt antidotul „putredului” rece şi umed poate explica şi sursa legendară a mirului: pe de-o parte e vorba de asemănarea lui Iisus cu şarpele din deşert, iar pe de altă partă, balaurii, reptile cu sângele rece mereu căutând căldura, pot fi o sursă numai bună pentru mir. Plus că mai e şi tyrus-ul, şarpele cel mai primejdios, dar din veninul căruia se face orice leac. Ce nu pot eu să înţeleg este de ce a fost preluată mitologia grecească conform căreia numai amantele miros frumos? E o discuţie cam lungă…ale naibii „Tesmoforii”! Nici măcar o mirodenie cică n-are voie nevasta să pună în mâncare! Să aibe asta legătură cu legenda aia despre căiţă? Cică dacă laşi căiţa copilului mult timp, se dezvoltă sexual nepermis de mult: bine, la băieţi nu e o problemă, dar cică femeile ar avea o menstruaţie prea lungă, care treptat ar duce la sterilitate. Să fie oare teama de efectul steril de afrodisiac al mirodeniilor? Un fel de „Haoăleu, dacă sare asta pe mine, mă rupe-n 14 şi tot nu ne-alegem cu un plod!”? Şi mai zici că nu există legende care zic că numai frigidele răman gravide!

Ce urmează în mod firesc? Răzbunarea lui Hristos, un soi de „Matrix Reloaded”, în care Titus şi Tiberus fac prăpăd în Iudeea după ce sunt vindecaţi de lepră cu ajutorul giulgiului Veronicăi (avea Sienkiewicz în „Cavalerii teutoni” un personaj d’ăsta bufonoresc care făcea trafic de lucruri sfinte) … şi uite aşa ia naştere practic antisemitismul!

Ce te faci însă cu lemnul crucii, care după răstignire, ajungând în mâinile Elenei şi a lui Constantin aduce creştinismul pe tronul religiei instituţionalizate? Ăsta e de fapt finalul poveştii: Constantin tolerează creştinismul, ba mai mult, organizează o controversă de idei cu evreii şi binenţeles, conform aceluiaşi de Voragine, creştinii câştigă.

 Despre alte fanatisme medievale eu nu mai zic nimic, ci vă las pe voi să vă delectaţi cu „Miresmele sfinţeniei” a lui Jean-Pierre Albert.

Une histoire de l’anticommunisme: Ion Gavrilă Ogoranu (Ière partie)

Condamné avant 1945 mais aussi âpres, le seule but de Ogoranu a été de lutter contre toutes les régimes totalitaires. Bien qu’il regardait la meurt avec sérénité, pour 30 ans il n’a pas été capture par la Sécurité, en servant in idéal qui résumait le désaccord de la nation roumaine en concernant les communistes. Oui, c’est incroyable, mais vrai, dans ces temps en Roumanie existaient des hommes capables de lutter contre un régime totalitaire. Ce n’est pas la même chose aujourd’hui.

Ion Gavrilă Ogoranu est nee le 4 janvier 1923 dans le village de Gura Văii (La bouche de la Valee. Il a suivi les cours de le licee „Radu Negru” en Făgăraş, ou il a devenu membre de la Fraternite de Croix „Negoiu”.

La Fraternites de Croix etaient en Roumanie le premiere organisation educationelle des ceux qui voulaient devenir membres de la „Garde de Fer”. C’etait des organization seulement educationalle, sans implication politique.  Mais qu’est ce que c’est «La Garde de Fers » ?

 

LA QUERELLE LEGIONARE

Bon. Alors c’etait 1927 et dans Roumanie n’existait pas aucun mouvement antisemite. Disons que c’etait un toute petite probleme: les roumains etait un peuple tolerant, et la Constitution de 1923 en confirmait.  Le 24 Juliet, Corneliu Zelea Codreanu fonde la «Garde de fer », ou les « Légions de l’Archange Michael », un mouvement  nationaliste, xénophobe, et antisémite mais chrétien.
Ce n’est pas nécessaire de parler sur l’histoire de ce mouvement, parce’ qu’elle existe sur wikipedia, Il est tres utile de savoir que la « Garde de fer » ne peut pas être considérée un mouvement proprement fasciste, mai plutôt franquiste grâce a son intégrisme chrétien.

Pour la mythologie historique des roumains, les légionnaires ont fait une seule erreur tres grave> ils ont assassine le grand historien Nicolae Iorga.

Mais, âpres l’arrive des communistes les légionnaires sont été ceux qui ont lutte contre le régime de Gheorghiu-Dej. Ils ont alimentait l’idéal de la liberté et beaucoup d’eux sont morts dans les prisons de la Sécurité. Il est vrai qu’ont été emprisonnées aussi des autres intellectuelles, mais la plupart était légionnaire.
C’est quoi donc la querelle ?

Aujourd’hui le communisme est déclaré illégal. Ca c’est du bien. Mais sur ceux qui ont été torturée dans les prisons, on ne parle pas ! Sur ceux qui ont formée une Résistance dans les montagnes, on  doit savoir du rien.  Sur les générales brutales qui ont puni les jeunes avec la tige sur les testicules, on doit dire du rien : ils sont déclarées héros de la nation, et ont été enterre avec le drapeau sur la poitrine.

La mythologie historique roumaine en concernant les légionnaires est nourri aussi par certes prêtes orthodoxes qui sont été aussi emprisonnées et torturée, et qui ont fait des témoins tres favorables pour les légionnaires. Il semble que les jeunes légionnaires ont été moins antisémites que  les « capitaines ». Mais sur ces témoins on parle rarement, plutôt sur l’internet. Les livres écrites par les légionnaires ne sont pas suffisamment promues.  

Ion Gavrilă Ogoranu à ete premierment emprisonee en 1924 pour son activite dans la Fraternites de Croix. “Parmi les lutteurs de Resistence ont existait aussi des legionares, et les legionares sont une histoire qu’on ne doit pas parler en Roumanie, peut-être seulement les présenter comme un épouvantail » écrit en 1999 Ogoranu : « Et ceux qui ont analyse La Résistance ont constatée qu’en était beaucoup des légionnaires, c’est pour ca qu’on ne doit pas en discuter. Est-il possible de séparer Le Résistance en « bonne » et « mal » ? Pas de tout ! »

La verite sur l’activite de Ogoranu est revele en 2006, dans son volume autobiografique postume: ici on decouvre la facette pas honorable pour les ideals hipocrites de la majorite: les jeunes chretiens fascinees par la figure de Codreanu etaient toujours preparer a mourir pour le royaume roumain. Paradoxal: apres 1989 Ogoranu n’a pas ete membre de la Nouveau Garde de Fer. Au contraire, il a cree son propre parti nationale, pas de tout antisemite, et biensur… tombee dans l’abime de anonymat âpres sa meurt.

Des milliers des roumains ont été tue par le communisme, mais on doit savoir du rien sur ceux, parce’ que chacun d’eux est suspecte d’avoir une activité antisémite.