Ernesto Sabato – Despre eroi şi morminte

Care e de fapt faza cu orbii? De ce fac ei parte dintr-o sectă? Problema e că suntem conduşi de orbi, nu că iubim. Oricât de mult am iubi, vom fi mereu fascinaţi de putere, şi vom orbi. Cred ca asta e problema atâtor morminte. De fapt, se cam umple pământul cu morminte. Şi eroii? Care e faza cu eroii? Păi, cu eroii, nu e nici o fază. Tocmai, că nu sunt cine ştie ce mari eroi. Pe Ernesto Sabato nu trebuie să-l vezi doar cu un ochi, aşa cum scrie pe coperta patru… „prin intermediul unei poveşti de dragoste”… bla-bla, bla-bla. Şi Alejandra o să vă mire foarte tare… dar nu e un malefică, e doar femeie. Aşa cum Fernando nu e musai un detectiv particular de geniu, un Robert Langdon al orbilor, ci e doar un moş senil. Nu… deci vă rog, nu vă pregătiţi de intelectualisme profunde şi când îl citiţi pe Sabato, vă rog eu frumos, rataţi nişte momente geniale.  Vă rog eu frumos, nu vă daţi cu părerea că orice ermetism trebuie să zdruncine creierul, bucuraţi-vă de text. Nu faceţi ca adolescenţii ăia frustraţi care cred că e cool Sabato că îl mai aminteşte în treacăt pe Che Guevara (în „Abbadon, exterminatorul”). Nu, vă rog eu, nu faceţi asta şi cu Sabato!

cine suntem? care este?

Dan Puric, un mare actor care nu a ajuns la Hollyood că cică pe acolo umblă Dracula, (şi el e creştin) întreabă: „Cine suntem?” Un popor cu oratori buni. Numai vorbăreţi în ţara asta, zău aşa! Idealul nostru este ca vorbele pe care le rostim să se materializeze în cuvinte. Nu în fapte, ci în cuvinte. Sincer să fiu, sub linia de fracţie e un acelaşi rezultat: Mircea Badea, nemulţumitul vulgar, pseudo-îndobitocit de sistem, nu face altceva decât să vorbească. Dan Puric, nemulţumitul intelectual, psudo-persecutat de sistem (că n-o să ajungă nici să-i lingă tălpile lu’ Ţuţea)… vorbeşte şi el, în cărţi şi uneori şi la televizor, că na… asta e epoca. Dar el cine e frate până una alta… aşa călit de viaţă, atât de mesianic purtător al dreptăţii… atât de arhanghel al românizării… să ne spună cine suntem? Dar salariul domne’ … salariul … cât e salariul?

Umberto Eco – Pendulul lui Foucault

“Tetrapiloctomia” – îmi şuieră şi acum cuvântul ăsta în cap. Să despici firul în patru poate fi nu doar o artă, ba chiar o obsesie. Lumea are nevoie de un punct al originii… el există, dar să pretinzi că în cunoşti e o mare prostie. “Pendulul lui Foucault” al lui Umberto Eco e un roman despre semiotica lucrurilor simple pe care cişte miţi bolnave, cum e cea a lui Dan Brown le hiperbolizează de dragul raţiunii în detrimentul sentimentelor. Marele mistere ale vieţii nu se află ascunse în spatele unor semne, ci sunt atât de aproape de noi, îl avem sub nas, aşa că vedem dincolo de el, în gol. Noi suntem originea, iar pendulul e semnul.

James Joyce – Oameni din Dublin

Nu ştiu de ce ar recomanda cineva cuiva cartea „Oameni din Dublin” a lui James Joyce. Oare pentru că atinge performanţa ca în aproximativ 300 de pagini să nu-ţi spună nimic? Povestirile nu au un filon central. De fapt, dacă n-ar fi titlul ai putea să uiţi foarte uşor unde se petrece acţiunea (ceea ce pentru unii e „de bine”, că cică denotă „universalitate”). Dar stilul din păcate nu e nici psihologic (nu vă aşteptaţi la vreun Cehov), nici foarte descriptiv (măcar un soi de Proust…). Deci nu e nici modern, nici clasic, doar o struţo-cămilă plictisitoare. Şi chiar vă rog să mă ajutaţi cu recenzia asta, găsind voi ceva interesant în cartea asta. (şi vă rog să excludeţi din discuţie structura, că şir de povestiri au mai scris şi alţii.)

Gustave Flaubert – Educaţie sentimentală

„Educaţie sentimentală” a lui Gustave Flaubert este un roman de dragoste foarte straniu: nimeni nu iubeşte pe nimeni, dar toţi se pretind îndrăgostiţi. Relaţia lui Frederic cu doamna Arnoux pare un joc stupid al sorţii, în care nimeni nu catadicseşte să se enerveze, dar nici să se declare mulţumit. Din preaplinul ignoranţei personajele învaţă sentimentele cum ai învăţa o lecţie la şcoală, ceea ce este, în definitiv, foarte contemporan, dacă stai bine să te gândeşti…

Michael Jackson – biografia

Nu mă miră deloc faptul că marile edituri de la noi din România nu s-au înghesuit să publice acuma o biografie a lui Michael Jackson. Humanitasul are un aer atât de culturalo-intelectualisto-fanatic, încât crede că un volum semnat Florin Piersic jr. e mai profitabil decât cartea lui Thomas W.Hook.  De fapt, nu e nici o ruşine să te pui la punct cu biografia lui Michael: a fost un artist incontestabil, un geniu. Cartea în schimb este foarte corectă. Se întâmplă şi cu ea la fel cum a fost la Staples: nici un concert memorial şi nici o biografie nu pot egala creaţia acestui geniu. Pot aduce un omagiu, dar niciodată omagiile nu sunt mai bune decât originalul. Merită citită nu doar de fani, ci mai ales de aşa zişii artişti ai noştri, care se cred foarte deştepţi că dau de două ori din fese pe scenă şi „mamă ce tari sunt!”. Să vadă şi ei ce e aia faimă, şi mai ales ce e aia muncă!

DUNE – canonicatul

“Cei ce nu pot să-şi amintească trecutul sunt condamnaţi să-l repete” – era imposibil ca o asemenea emarcă să lipsească din ultimul volum al lui Frank Herbert din saga “Dune”. (Deşi el atribuie motto-ul surorii Bene Gesserit Santayana, noi ştim că Iorga a fost cel care a spus hăt demult că “cine uită greşelile trecutului riscă să le repete” – dar din păcate maximele geniale îşi pierd cu uşurinţă drepturile de autor)
Războiul dintre Onoratele  Matres şi Bene Gesserit continuă. Murbella, acum iubita lui Duncan Idaho îşi căleşte sentimentele spre a deveni Cucernică Maică. Odrade se bucură de aducerea la viaţă a unui ghola Miles Teg, şi de reuşita de a crea artificial climatul Arrakis-ului pe Planeta Canonicatului. Sheanna a devenit şi ea Cucernică Maică, bucurându-se de drepturile celorlalte surori. Miles Teg îşi va recăpăta amintirile cu ajutorul ei. Trecând prin transa agoniei Murbella va deveni demnă de a face faţă războiului şi va pătrunde în sânul Onoratelor Matres, unde, în urma unui lung şir de crime, va prelua funcţia supremă de conducere. O pace se întrevede la orizont, o pace menită să aducă un omagiu morţii lui Odrade. Finalul are grijă să înlăture toate seminţele planetei Dune: aclimatizarea Canonicatului eşuează, iar Duncan Idaho pune la cale rătăcirea în spaţiu a non-navei în care se afla el, Miles Teg, Sheeana, Scytale (ultimul maestru tleilaxu), Rabinul şi Rebecca (ultimele fiinţe cu sânge fremen).
Finalul, atât de des analizat, nu prea lasă loc la continuări. Discuţia lui Marty cu Daniel sugerează faptul că non-nava ar fi concepută sau mai bine zis sabotată să nu mai aibe capacitatea de a asigura condiţiile de viaţă:
„You know what you let get away, Daniel?” she demanded, coming up beside him.
„That Master had a nullentropy tube in his chest. Full of ghola cells, too!”
„I saw it.”
„That’s why you let them get away!”
„Didn’t let them.” His pruning shears went snick-snick. „Gholas. He’s welcome to them.”

DUNE – ereticii Dunei

Timpul şi cunoştinţele au evoluat: mirodenia se poate produce în cuvele axotl, iar Bene Gesseritul e la un pas de a ajla secretul prducerii de ghola. Planeta Rakis a redevenit Deşert, dar viermii mor unul câte unul. Planeta Geidi Prim, aparţinând cândva Casei Harkonnen, a devenit Gammu, şi este locuită de Canonicatul Bene Gesserit, care, cu ajutorul ştiinţei tleilaxu aduce la viaţă un nou ghola Duncan Idaho. Acesta este însă mult mai tânăr, şi nu are acces la memoria dinaintea morţii. Scopul creării lui este de a combate prin cunoştinţele sale strategice avântul unei noi organizaţii feminine cu planuri distructive, ce se autointitulează Onoratele Matres.
Tot pentru îndeplinirea acestui ţel e nevoie şi de ajutorul basharului Miles Teg Atreides, urmaşul direct al Ghanimei şi al lui Farad’n. Întâmplător, acesta semănă izbitor de mult cu Leto I, astfel încât întâlnirea lui cu Duncan coincide cu momentul reamintirii ghola-ului de până în clipa morţii din vremea lui Paul.
Pe Dune, preoţimea în frunte cu Hedley Tuek o descoperă pe Sheeana, o fată ce are capacitatea de a porunci viermilor. Vestea acestei minuni ajunge la urechile Bene Gesseritului, bucuros că strădaniile sale genetice de mii de ani au fost în sfârşit fructificate. Odrade este trimisă pe Rakis pentru a o pregăti pe Sheeana, Lucilla cu Miles Teg vin pe Gammu unde îl antrenează pe Duncan Idaho, iar Taraza negociază eliminarea Onoratelor Matres împreună cu tleilaxu. Dar o bombă mmnemonică a fost pusă în conştiinţa lui Duncan, şi nimeni nu ştie: capturat şi forţat de împrejurări să se împerecheze cu Onorata Matres Marbella, el îşi aminteşte toate vieţile ghola trăite vreme de mii de ani, de la nunta sa cu Alia, până la orele petrecute în biblioteca de pe Gammu. Nimic mai periculos, căci capacităţile sale de adaptare sexuală la ispitele Marbellei se pliază pericolului. Între timp, Taraza cu ajutorul lui Odrade şi al lui Waff, pun la cale o coaliţie cu tleilaxu, o naţiune care acum se închină ascultătoare marelui zeu Tiran. Astfel, un nou război poate începe: Taraza, Waff şi Miles Teg vor fi ucişi, iar planeta Rakis va fi la rândul ei distrusă.
Formula tradiţională de adio a Cucernicelor Maici este “Poate că moartea nu ne va despărţi” – deci în ciuda faptului că făuresc religii, misterul morţii dăinuie. Obsesia şi teama nu au putut fi eliminate din ecuaţia perfecţiunii, iar deşertăciunea Arrakisului devine de fapt un simbol al zădărniciei. Descoperind mesajul Tiranului, Odrade înţelege temerile umane ale acestuia: „TRUPUL ŞI SUFLETUL BENE GESSERITULUI VOR CUNOAŞTE ACEEAŞI SOARTĂ CA TOATE CELELALTE TRUPURI ŞI TOATE CELELALTE SUFLETE.” – ce poate fi mai trist decât zădărnicia? Iată care este simţul istoriei.

DUNE – împăratul-zeu al Dunei

Dacă ajungând pe Arrakis, Leto I a spus „j’y suis, j’y reste”, nepotul ce-i poartă numele ajunge în trei mii de ani la paroxismul ludovician – „l’etat c’est moi”: inventează altă religie, alt ordin feminin protectiv, o altă planetă – Rakis, păstrând în permanenţă o singură legătură emoţională cu trecutul prin renaşterea repetitivă a ghola-ului Duncan Idaho.
„Cereţi şi vi se va da” le spune el Păstrăvăreselor – el nu este Mesiah, ci însuşi Dumnezeu.
Muad’Ib spune în Istoria Orală că „Problema conducerii se pune inevitabil astfel: cine va juca rolul lui Dumnezeu?”. În Universul lui Frank Herbert Dumnezeu nu există. Leto II este Istoria ridicată la valoare divină şi în mod poate deloc paradoxal le răpeşte fremenilor dreptul de a participa la istorie. El este suficient misturii temporale. Restul personajelor sunt balast. Această condiţie o conştientizează atemporalul Duncan Idaho, care se revoltă. Reuşita revoltei nu este însă meritul său. Reuşita i se permite pentru a putea realiza o ultimă mare perversiune: împrecherea cu propria-i urmaşă în vederea realizării unui viitor perfect. De fapt, asexuatul Leto nu face altceva decât să genereze un întreg univers incestuos, în care îşi cuplează armata de femei cu un acelaşi ghola. Simţurile ajung la o hipersensibilitate paroxistică: Nayla, de exemplu, vâzându-l pe Duncan excaladând Zidul, are un orgasm la gândul că acesta a avut curajul să i se impună Împăratului. Armata de Păstrăvărese e în definitiv încercarea zadarnică a unui impotent de a se excita măcar pentru o clipă în trei mii de ani de putere absolută.

DUNE – copiii Dunei

coperta cartii

Încercarea gom-jabbarului de la începutul lui „Dune” rămâne eprezentativă pentru toate aventurile ce urmează să se desfăşoare pe Arrakis. Cucernicele Maici ale Bene Gesseritului îl află pe Paul Atreides Muad’Dib Usul al Dunei, mântuitor şi tiran, salvator şi ucigaş (traducerea românească a volumului II  – Dune: messiah, nu poate păstra tonul grav al titlului original. Muad’Dib are caracteristicile unui Hristos pogorât şi acceptat de evrei în pustie. Comparaţia nu este aleatorie, dacă avem în vedere viitoarea descriere a Rabinului şi a Rebeccăi). Preştiinţa îl ajută pe Paul, iar destinul îl susţine, dar orbirea parcă oedipiană îl trimite în braţele Hadesului numai pentru a avea de unde să renască. Purtanând mantia Propovăduitorului, el revine la statutul de om: un biet Moise în pustiu aflat în slujba unui zeu nedrept: încearcă să se distrugă, asemeni unui Wagner nemulţumit de Homunculus: e nebun, e instinctiv, e romantic. Fiul său însă, Leto II, e realist prin bestialitate. Împreună cu Alia şi Ghanima, el înfăţişează cele trei stări ale istoriei: de tiranie eternă, de revoltă eternă şi de dragote trecătoare.