Peter Mayle – Un an în Provence

 Un englez în Provence: iată o antonimie capabilă să genereze pare-se o întreaga sagă de cărţi. Nu am avut răbdarea să le citesc e toate şi nici nu cred că o voi avea. Asta nu înseamnă că “Un an în Provence” nu este o carte bună. E genul de şlectură pe care eu aş face-o obligatorie în şcoli, ca să înţeleagă elevii ce vrea să însemne un “ţăran”. În România, ca urmare a unei oribile răsturnări valorice, ţăranul e asimilat de cele mai multe ori sărăciei. Şi cu cât de depărtezi mai mult de Ardeal şi cobori înspre Dunăre, el este mai sărac, mai jegos, mai nesimţit şi mai demn de oprobiul public. În Franţa, o ţară care chiar dacă ni s-ar înroşi curul de naţionalism, tot e mai civilizată decât România, ţăranul e asimilat unui om boem prin comuniunea practică pe care o are cu natura. Acolo, cică chiar şi în mediul rural se ţine cont de normele arhitecturale DaVinciene, lăţimea străzii e egală cu înălţimea caselor. Bine, asta se întâmplă pentru că probabil la ei arhitecţii se ocupă de arhitectură, nu de vânzarea petrolului, cum se întâmplă la noi. Dar, în fine, să nu divagăm: e frumos în Provence, pentru că acolo nu e o ruşine să faci brânză, vin şi pâine…adică jobul ideal pentru ei nu e de manager la firme, plus că se şi câştigă ceva din “mica întreprindere”, ceea ce la noi nu se ştie ce înseamnă. Recomand cartea celor cu o minimă speranţă la şansa de a ajunge vreodată în Provence, pentru că ceilalţi se poate ca citind-o să se sinucidă băgându-şi o unghie în gât de ciudă. Ceea ce mă duc să fac şi eu, chiar acum.

Stephen King – Turnul întunecat II – Alegerea celor trei

 O continuare mai bună decât precedenta? Iată o performanţă foarte rar întâlnită. Abia cu “Alegerea celor trei” ne reîntâlnim cu stilul luiStephen King: vicii, lumi paralele şi damnare. Ce îmi place mie cel mai mult la acest autor este faptulcă foloseşte titluri uzicale pentu a sugera o anumită atmosferă (vă amintiţi poate de “Christine”). De a “Hey Jude”, care-l individualiza pe Gunslinger, se trece la “Paint it black”, care defineşte un întreg univers. Pentru că Roland îşi face nişte prieteni: Eddie Dean, un toxicoman, şi Odetta Holmes, o negresă cu personalitate multiplă. Nu ştiu cât de grotesc e Eddie Dean (el e mai mult un alter-ego al autorului), dar Odetta este un personaj coborât parcă dintr-o pictură a lui Hyeronimus Bosch. Al treilea este un nou duşman, un sociopat criminal pe nume Jack Mort. În cele din urmă Roland va reuşi să-i vindece pe Eddie pe dependenţă şi pe Odetta de obsesii, iar lui Jack Mort, evident, îi va veni de hac.

Truman Capote – Cu sânge rece

 E o carte tulburătoare. Nu ştiu de ce am fost chiar impresionat de felul în care a fost povestită acţiunea al cărei final dealtfel este dezvăluit din prima pagină. Capote reuşeşte performana de a-ţi da mereui senzaţia că finalul va fi altfel decât cel preconizat. Inspirată dintr-un caz real, povestea familei perfecte ucisă cu “sânge rece” de doi hoţi oarecare, are ceva din tragismul absurd al vieţii moderne. Veţi observa că vina acestei situaţii nu cade asupra societăţii, Capote nu face o critică a lumii în care trăieşte, ba din contră, lumea e foarte bună, dar ceva e putred în ea. Asta îmi aminteşte de recentele romane poliţiste ale scriitorilor nordici, unde e aceeaşi situaţie: formele cele mai aberante de violenţă se dezvoltă în sânul societăţilor dezvoltate. Sau poate că violenţa în sine există, dar numai într-o societate dezvoltată, cu pretenţii creştine, pare penibilă. Îl veţi găsi deseori pe Dumnezeu menţionat în cartea lui Capote, dar influenţa lui se exercită numai asupra victimelor. Ce îmi place este că pragmatismul american niciodată nu disperă, aşa cum fac europenii, niciodată nu dă vina pe Dumnezeu, ci numai pe oameni, ceea ce mi se pare absolut admirabil: “Iisus nu ne-a promis niciodată că durerea sau mâhnirea ne va fi cruţată, dar a spus întotodeauna că va fi alături de noi ca să ne ajute să îndurăm” (96).

Pleşu şi Liiceanu despre trufie – proastă combinaţie

Îmi plac Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Încep prin a vă spune asta ca să nu trăiţi cu senzaţia că îi deconsider. Din contră, mă uit la proaspăta lor emisiune de pe TVR cu regularitate, o înregistrez chiar, ca să fiu sigur că o pot reasculta. De obicei, spun lucruri foarte interesante, la care empatizez, dar “trufia”, acest prim păcat dintr-o listă ce preconizează apocalipsul, este un subiect asupra căruia le-aş recomanda, dacă ar avea umilinţa să-mi asculte sfatul, să nu mai zică nimic. E greu să fii oltean şi să spui că oltenii sunt gasconi… aşa cum a făcut Liiceanu, pentru că ajungi la aporia cretanului care a zis că toţi cretanii sunt mincinoşi şi nici metalimbajul tharskian nu te mai scoate din rahat. E greu să condamni orgoliul într-un articol scris ca urmare a faptului că ai fost rănit în orgoliu, aşa cum a făcut Pleşu. E foarte dificil să-l critici pe Shopenhauer, şi să spui că nu ar trebui să existe o distinctie între încercarea de a-ţi aprecia sinele şi greşeala de a-ţi supraaprecia sinele. Nu poţi să vii cu citatele din Biblie care ţi se par ţie contondente la adresa oamenilor care te enervează pe tine personal, pentru a face filosofie. Păcatul trufiei îi bântuie pe aceşti doi coloşi ai filosofiei româneşti, şi trebuie s-o recunoaştem: oricum, modelul pur de umilinţă nu-l pot avea ei, ci doar preoţii cu har.

Hai să fiu mai coerent: Pleşu şi Liiceanu nu au înţeles nimic din ceea ce înseană trufia. Liiceanu confundă afirmarea ego-lui modern cu afirmarea ego-lui eroic antic. În modernitate ego-ul este o necunoscută de ordin psihologic, care este căutată în scrierile de tip “jurnal”. Chiar dacă autorii de jurnale au un dram de orgoliu, el este un efect al afirmării psihologice a individualităţii, este un rezultat al tentativei de “auto-apreciere”. Auto-aprecierea nu este un păcat. Domnul Pleşu, care în ultima vreme face pe hermeneutul, ar trebui să ştie că în Biblie se dau sfaturi de “auto-cunoaştere”. Dumnezeu nu ne vrea proşti, naivi şi blânzi, ci inteligenţi, asemeni unor şerpi, capabili să cunoaştem şi chiar să ne imaginăm ororile lumii, dar cu toate astea… blânzi, şi în permanenţă atenţi să nu le facem. Pentru a nu-mi supra-aprecia individualitatea, trebuie să o cunosc, cu tot cu tentaţiile ei. Deci Shopenhauer nu e chiar un prost, nu-i aşa, domnu’ Pleşu?

Leila Mounira – Eu, Aişa, soţia profetului

 Mie unul cartea asta mi se pare mai periculoasă pentru musulmani decât “Versetele satanice”. E drept că aparent e foarte “prietenoasă” cu profetul Mahomed, dar dacă citeşti printre rânduri, poţi găsi acele “adevăruri” pe care extremiştii le găsesc blasfemiatoare. Sunt ferm convins ca autoarea a publicat cartea sub pseudonim, pentru a nu avea probleme, şi tocmai din cauza asta nu găseşti despre ea nici o informaţie pe net. Scria cineva pe un forum că I se pare ciudat ca nu găseşte informaţii despre Leila Mounira decât în limba română, vezi Doamne, o fi vreu carte scrisă de vreo româncă, cu pseudonim exotic, pentru a face vânzare. E posibil. Dar dacă nu se scrie despre ceva în limba engleză, nu înseamnă că nu există. Cartea e la vânzare pe Google Books, în limba franceză.

Aşadar, de ce e periculoasă?

În primul rând pentru că îl prezintă pe profet într-o lumină realistă: e un bărbat de aproape patruzeci de ani care se căsătoreşte cu o fetiţă de şase ani. Chestia asta, pentru un occidental, oricum ai da-o, oricum ai întoarce-o, tot pedofilie se numeşte, chiar dacă cei doi şi-au consumat căsătoria când ea avea nouă ani. În al doilea rând pentru că pune “versetele satanice” pe seama “omului” Mahomed: dă de înţeles că pentru a nu evita războaiele civile ale unui popor păgân, Mahomed rosteşte versetele satanice fără vreo intervenţie supranaturală. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu normele referitoare la femei, în care deşi Mahomed nu credea, trebuia să le aplice pentru a nu-şi atrage ura bărbaţilor majoritari în cetate. Pe de altă parte, prezintă marele paradox: o religie care propovăduieşte atât de mult toleranţa, dă naştere la atât de multă intoleranţă, şi la atât de multe războaie, pornind chiar din sânul credincioşilor. Bine, dacă stai să te gândeşti că Mahomed a vrut să-i înveţe pe arabi creştinismul într-o singură viaţă de om, e lesne de înţeles de ce nu prea a reuşit să spună tot, căci practic la asta se reduce cartea Leilei: ultimele cuvinte, acelea care probabil ar fi trebuit să fie referitoare a dragoste, Mahomed nu a mai apucat să le rostească, iar musulmanii n-au reuşit să le intuiască.