Isaac Asimov – A doua Fundaţie

Culmea penibilului: la 11.000 de ani de la dispariţia Pământului, când vom face salturi în spaţiu de  al o planetă la alta, când vom începe să ne folosim mai mult de 10 procente din capacitatae cerebrală şi vom controla astfel emoţiile altora, vom scrie la maşini de scris cu activare vocală, care evident, vor confunda „x”-ul cu „s”-ul. Deci, vedeţi? Într-o bună zi se va termina şi cu laptoapele. La final veţi găsi şi rostul descrierilor atât de meşteşugite pe care le face autorul Trantorului: aici se află e fapt a Doua Fundaţie, cu Marea Bibliotecă visată de Seldon, iar toată povestea cu Arcadia este de fapt un plan foarte inteligent al Primului Vorbitor, Preem Palver. (ce-mi place să dau în vileag intrigile acestor romane!).

Anunțuri

Isaac Asimov – Fundaţia şi imperiul

Partea bună la „Fundaţia şi imperiul” este că acţiunea începe să aibe o logică: adică băieţii ăia încep să se bată pentru putere, ceea ce pentru mine, ca cititor, e foarte bine. Catârul se va dovedi a fi un personaj benefic imaginii de ansamblu, pentru că odată cu el începe o veritabilă criză: el nu face parte din planul Seldon; fiind un mutant cu abilităţi psihokinetice, scapă ecuaţiei iniţiale bazate pe studiul oamenilor. Faptul că Imperiul e învins nu e o surpriză, dar încăpăţânarea monstruoasă a acestei noi fiinţe este într-adevăr demnă de laudă, mai ales că tipul nu se mulţumeşte doar cu ce vede, ci vrea să cucerească şi legendara A Doua Fundaţie.

Oricum, deocamdată, Asimov nu a reuşit decât să-mi amintească de versurile băieţilor de la „Sarmale reci”, din „Rigid Aurel”: „N-ai citit nici o carte, decat pe Asimov, dar stii tot despre toate, fin-ca esti filozof” – mda… Asimov are aerul acesta de matematician omnisicient, în ciuda faptului că nu dezvăluie nimic, şi… atenţie, el însuşi a recunoscut că va rămâne în istorie pentru legile roboticii şi fundaţie, două chestii care la drept vorbind nu au nici o legătură cu viaţa reală.

Radu Macrinici – Jack lunetistul

Piesa lui Radu Macrinici, „Jack, lunetistul”, premiată în 2009 de Uniter poate fi catalogată drept un fantasy tragi-comic postmodern: spiriduşii pădurilor lui Shakespeare sunt aduţi în prezent, şi odată cu ei ies la iveală toate misterele labirintice ale vieţii. Larisa, fiica unui Tezeu mult mai apatic este o fostă zână care-şi trăieşte viaţa printre oameni. Moartă într-un accident a cărui fatalitate se va dovedi a nu fi tocmai întâmplătoare, inima ei va fi transplantată la o altă femeie.
În general eu nu mă împac foarte bine cu dramaturgia contemporană universală în genere şi românească în special, pentru că mi se pare că dramaturgii de azi sunt nişte obsedaţi sexuali. Dacă îl fac remarcat în umila-mi modalitate pe „Jack lunetistul” este tocmai pentru că nu mi se pare că autorul are frustrările legate de vagin şi penis ale lui Peca Ştefan şi ale lui Caraman

James Clavell – Tai Pan

M-am chinuit ceva vreme cu Tai-Pan-ul lui Clavell, de dragul încercării empatiza  cu ceea ce părea a fi cultura Orientului. Oricum, e o carte plină cu tot soiul de aventuri, trădând fetişuri mai mult sau mai puţin bizare ale unui popor care în prezent, în ciuda ciudăţeniilor, este cel mai dezvoltat din lume. (Afirmaţia asta poate fi atacabilă, dar eu unul cred în ea.) Ceea ce este foarte frumos la cărţile lui Clavell referitoare la Orient, este faptul că sunt extrem de documentate: adică omu’ nu e un tâmpit gen Arthur Golden sau mai ştiu eu care nebun fascinat de ţâţele vreunei chinezoaice, ci chiar ştie cum stă treaba cu obiceiurile acestui popor.

Isaac Asimov – Fundaţia

Da, am citit „Fundaţia” – cartea despre care am auzit numai de bine, primul volum din saga cea mai recomandată de amici – am citit-o!
Am fost complet dezilozionat!
Ştiu că e un reper al SF-ului, sunt convins de asta, dar să fim serioşi: e al naibii de îmbâcsită. Totul se desfăşoară repede, iar autorul e destul de sărac în explicaţii: acuma pleacă lumea pe Terminus, imediat trec cincizeci de ani şi apare o criză, pe urmă alta, şi brusc ne trezim că dintr-o planetă de cercetători avem de-a face cu nişte neguţători care se diferenţiază de ceilalţi prin faptul că şi-au păstrat cunoştinţele legate de energia nucleară. Ce m-a frustrat, a fost lipsa de detalii: o grămadă de termeni neexplicaţi, pur şi simplu nu am înţeles la ce dracu’ foloseau unele obiecte. Ce m-a captivat a fost scenariul, intriga în sine, întâlnirile misterioase şi dialogul foarte teatral.

Alexandre Dumas – Contele de Monte Cristo

În primul rând trebuie spus că povestea lui Edmond Dantes, aş cum a imaginat-o „taica” Dumas nu are nici o legătură cu filmele mai mult sau mai puţin americane. Binenţeles, putem face o paralelă între Hamlet, Mattia Pascal, Edmond Dantes şi… Eric Draven, să zicem… dar  am vorbi astfel despre un arhetip al Phoenix-ului corcit cu Nike, care într-un fel sau altul se află la baza a tot ceea ce ştim astăzi despre supereroi.
Dar detaliile romanului lui Dumas se pierd în negura ignoranţei:
În prmul rând la sfârşit nu răămâne cu Mercedes, adică nu e cu happy-end. Trăim decenii de minciună şi propagandă feministă: Monte Cristo nu-şi regăseşte dragostea din tinereţe, şi nu-şi reia viaţa. Ce a pierdut rămâne pierdut, pentru că aşa e în viaţă. Pe Mercedes o găseşte deja decrepită, iar după ce se răzbună pleacă cu o grecoaică ce e cu cel puţin zece ani mai tânără ca el – deci nu e aşa fătălău cum l-au făcut telenovelele.
Copilul lui Mercedes, nu este al lui, de aici şi imposibilitatea întoarcerii. Prin intermediul lui Albert ajunge la Paris şi-şi face de cap, dar tristul adevăr nu e că Monte Cristo pleacă cu alta, ci că femeia pe care o iubise vreme de 14 ani de puşcărie de fapt se cuplase cu altul şi trăise binişor.
Aşa zisul principal oponent, Fernand adică, se sinucide; nici măcar nu ajunge la duel. Laşitatea îl caracterizează până în ultima clipă. Spun „aşa-zisul” pentru că de fapt Monte Cristo loveşte cel mai tare în Villefort, judecătorul care îl condamnase pe nedrept. Lui îi convinge cea de-a doua soţie să-şi otrăvească întreaga familie, şi doar de dragul lui Maximilien este salvată Valentine. Danglars sfârseşte destul de ieftin: îşi cere scuze şi pleacă, evident, după o spaimă de ţi-e mai mare dragu’!
În fine, legătura lui Edmond cu Grecia şi cu Orientul este foarte strânsă după evadare, pentru că nu ştim prin ce minune, dar ţine la obiceiul de a nu mânca în casa duşmanului. Poate din cauza asta pleacă în cele din urmă cu Haydee şi o părăseşte pe Mercedes.
Abia de aici încolo vă rog să judecaţi romanul!