Spinoza – Etica

Ok, deci noţiunile de bază ar fi următoarele:

Dumnezeu este o Substanţă Unică, necesară şi identică cu Natura (panteism). Dumnezeu există în mod necesar. Prin cunoaşterea naturii omul devine liber, şi prin cunoaşterea lui Dumnezeu accede la fericire şi la nemurire.

Aparent teoria este frumoasă şi corectă. Dacă veţi avea însă răbdarea să citiţi argumentele lui Spinoza la aceste idei, o să găsiţi pe alocuri noţiuni incomplete.

Ştiţi că de obicei se spune că pentru a ne stabili un set de norme morale fie pornim de la etică şi ajungem la religie, fie pornim de la religie şi descoperim etica. Spinoza începe prin a argumenta existenţa lui Dumnezeu, şi argumentele sale ar fi fost luate în seamă de teologi dacă n-ar fi fost panteiste.

El porneşte de la premisa că Dumnezeu e o Substanţă cu mai multe atribute, adică acele lucruri, noţiuni sau caracteristici care îi alcătuiesc esenţă. Mai spune apoi că nu pot exista două substanţe cu acelaşi atribut, şi că o substanţă nu poate produce o altă substanţă. Şi de aici încolo începe toată „nebunia”:

Dumnezeu „nu este numai cauza producătoare a existenţei lucrurilor, ci şi a asenţei lor”(I-XXV), sau „esenţa lucrurilor produse de Dumnezu nu include existenţa”(I-XXIV) – toate noţiunile lui de etică se bazează pe existenţa acestei Substanţe care dacă e să mă întrebaţi pe mine nu are nimic teologic în sine, ci e doar o noţiune de tip „punct de sprijin”.

Sunt însă câteva maxime care mi-au atras atenţia în mod deosebit, gen „Voinţa nu poate fi numită cauză liberă, ci numai necesară”(I-XXXII), adică voinţa omului nu poate fi înţeleasă ca un act de libertate, ci ca un act firesc în modul de a fi al omului. Este necesar să nu exprimăm voinţa, nu e un gest de libertate. Asta ar trebui să bage la cap băieţii de la guverne şi organizaţii. Voinţa omului faţă de Dumnezeu e ca inerţia faţă de o acţiune fizică oarecare: dacă există omul, el trebuie să aibe voinţă.

Pentru Spinoza nu există noţiunea de bine şi de rău Absolut, ci doar lucruri pe care le dorim sau nu. (Mi se pare relativ firesc să-l acuzi de ateism după o asemenea afirmaţie.) La fel de bine nu crede în falsitate, ci doar în idei neadecvate. Sincer să fiu, la capitolul ăsta pare-mi-se că se învârte în jurul cuvintelor. La drept vorbind, e tot un drac să spui „1+2=5 e o propoziţie falsă”  sau „1+2=5 e o idee neadecvată”. Îmi şi imaginez programarea pe calculator cu variabile boolene în loc de „true” şi „false” cu „adequate” „not quite so adequate, please try again later”. Cert e că toate rezultă cu necesitate din natura umană.

Mda… avea Tagore o vorbă:  „ Am închis uşile ca să nu intre greşeala. Atunci, adevărul m-a întrebat: pe unde voi intra eu?”

Să vedeţi cum sună la Spinoza „legea asociaţiei de idei”: „dacă corpul omenesc a fost afectat cândva în acelaşi timp de două sau mai multe corpuri, atunci, ori de câte ori sufletul îşi va imagina ulterior pe unele dintr-însele, îşi va aminti îndată de celelalte”(II-XVIII)

În loc să spună că orice om doreşte de fapt să trăiască, avem propoziţia „Orice lucru năzuieşte, atât cât depinde de el, să-şi menţină existenţa”.(III-VI);

 

Spinoza are o teorie legată şi de animale, asta apropo de cei care fie pupă pisica sub coadă, fie o îneacă în lac (ambele cazuri penibile, cei din urmă însă şi fără inimă). El zice că animalele au şi ele sentimente, senzualitate şi pofte, deci logic este să nu le omorâţi ca idioţii domnilor hingheri să ţopârlani de Bucureşti. Dar sentimentele lor au tipologia regnului din care fac parte. Pisica iubeşte ca pisica, lupul ca lupul, oaia ca oaia, calul… Deci degeaba îl pupi în bot mamaie, că nu o să moară mâtzu de dragi’ tău.

Destul de actual Spinoza pe alocuri, nu vi se pare?

Vă mai transcriu ultima maximă, la care încă mă mai gândesc:

„fericirea nu este răsplata virtuţii, ci însăşi virtutea; şi nu ne bucurăm de ea pentru că ne înfrânăm poftele senzuale, ci dimpotrivă, pentru că ne bucurăm de ea, ne putem înfrâna poftele senzuale”(V-XLII)

 

Henry Miller – Nexus

Vă hrănesc cu citate până nu intră în vigoare ACTA:

“Şi dacă voi fi întrebat: Ţi-a plăcut sejurul pe pământ? – voi răspund Viaţa mea a fost o lungă răstignire trandafirie ” [Plexus 628]

Nexus… gâtul… ne apropiem de cap.

„Dar creştini sunt nişte falşi nebuni; îşi poartă la ei poliţele de asigurare pe viaţă aşa cum îşi poartă mătăniile şi cărţile de rugăciuni. Un evreu nu merge cu Psalmii la el; îi cunoaşte pe de rost. Chiar dacă vinde şireturi de ghete, îşi recită în gând un vers. Când creştinul cântă un imn sună ca un cântec războinic. Înainte, ostaşi creştini! De ce „parcă”? Creştinii se războiesc tot timpul – cu sabia într-o mână şi crucifixul în cealaltă ”

Începem deja să înţelegem personajele şi părerea obiectivă ar fi: avem un erou ignorant şi insensibil, care ar vrea să devină scriitor fără să facă nici un efort, poate chiar fără să scrie. Îşi părăşeşte nevasta şi copilul pentru a se combina cu o bucovineancă ţigancă evreică despre care nu ştie nimic, dar care îl ajută în cele din urmă nu doar să-şi vândă câteva scrieri mediocre, dar să şi plece împreună înEuropa multiubită, într-o societate permisivă faţă de asemenea pierde-vară fără chef de muncă. Tot ce câştigă din această penibilă aventură este experienţa şi convingerea că e greu să faci ceva stând degeaba.

Alan Gibbons – Războinicii corbului

Ultima parte din „Legendeer” chiar nu o recomand copiilor: lasă că e violentă, dar are şi un final tâmpit. Protagonistul rămâne în universul paralel, aparent pentru a proteja Pământul , şi pentru a-şi împlini destinul. Da, ştiu, sună pompos şi lacrimogen, dar ăsta e finalul, nu l-am inventat eu.

Acţiunea se petrece mult prea rapid, iar subiectul este tratat cu o superficialitate macabră. Ceea ce se vrea o rescriere a miturilor scandinave sfârşeşte trist într-o banală povestioară de copii cu final filosofic… pseudo struţă-cămilă postmedernă.

Henry Miller – Plexus

Istoria cu Mona continuă, din ce în ce ma puţin încărcată de scene origiastice, cu o atenţie crescândă acordată detaliilor. E ca şi cum ai asista la transformarea unui cântăreţ de hip-hop în Beethoven. Plexus e partea intermediară. De la pulă am trecut la burtă, şi veţi găsi în volumul ăsta dese referiri la stomac. „Foamea” lui Knut Hamsun e amintită de vreo două ori. Foame mare, atât de mare că nici de futai nu-ţi mai arde. E cazul să munceşti, şi dai de un prim şef care „ca să poate scoate maximum de randament de a tine, se dovedea în stare să te însoţească la closet şi să te şteargă la cur” [329]

Cauţi medici care să te repare pe gratis…

„Nu a existat niciodată un medic evreu care să mă preseze să-i achit nota. Niciodată n-am întâlnit unul care sănu fie interesat de artă sau de ştiinţă. Aproape toţi erau, pe lângă medici, muzicieni, pictori sau scriitori. Mai mult, toţi îţi întindeau o mână prietenească. Cât de diferiţi erau de medicii creştini” [205]

.. apoi constaţi că “Nu-i prea mănoasă meseria de scriitor, nu-i aşa? ”

E greu să te îmbogăţeşti în America scriind despre toate, dar despre nimic în mod special. Parcă tot mai bună ar fi o Europă. Pentru vise şi trăsnăi artistice Parisul e deschis ca un schlitz de fustă.

Şi da, trebuie să vă întreb şi asta:

„De ce e stupid să crezi în Împărăţia Cerurilor dar e inteligent să crezi într-o Utopie Terestră? ”

Miller e tocmai suficient de leneş şi de socialist pentru a fi european.

„Oricum, totul s-a sfârşit cu obişnuitele non-sensuri … ai mei explicându-mi că socialiştii urmăreau să dea altora banii câştigaţi de alţii. „Şi ce-i rău în asta?” am întrebat. Răspunsul a fost „Aşteaptă până ai să câştigi şi tu banii tăi şi pe urmă vorbeşte!” ”[588]