John Steinbeck – La răsărit de Eden

 

Tot timpul cât am citit „La răsărit de Eden” am avut în faţa ochilor minţii piesa lui Horia Lovinescu, „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, care sincer să fiu, acuma nu mi se mai pare decât un exerciţiu infantil şi nereuşit în comparaţie cu ceea ce a făcut Steinbeck din mitul lui Abel şi al lui Cain.

Romanul ăsta nu e bun, e dat dracului de bun. Dacă îl veţ citi, vă veţi schimba complet opinia despre ceea ce poate fi întrepătunderea istoriei cu mitul. Eu unul, am trăit cu romanul acesta cea mai frumoasă poveste de realism mitologic.

Aş putea să vă bat câmpii despre influenţele lui Strindberg şi ale lui Ibsen asupra acestei poveşti, dar sincer să fiu, nu cred că valorează doi bani influenţele din moment ce rezultatul este atât de reuşit.

Povestea este sublimă: soţia bătrânuli Cyrus Trask se sinucide, lăsându-l pe acesta singur cu un copil pe nume Adam. Incapabil să trăiască singur, Cyrus se recăsătoreşte, şi mai are un fiu, pe Charles. Adam este bun şi blând, iar Charles este răutăcios şi aprig la mânie. Din dorinţa de a echilibra lucrurile, pe Adam îl va trimite pe front, iar pe Charles îl va ţine acasă, să aibă grijă de gospodărie.

Anii trec, cea de-a doua soţie a lui Cyrus moare şi ea, iar Cyrus intră în politică. După ce moare şi el, le lasă fiilor o avere uriaşă. Adam revine în cele din urmă acasă, se reîntâlneşte cu Charles, şi duc o viaţă anostă până când la uşa lor apare aproape omorâtă în bătaie tânăra Cathy.

Cathy este ceea ce mie-mi place să numesc „văduva neagră” a lui Steinbeck. E o tipologie de persoj tipică acestui autor. Nu veţi întâlni nicăieri în literatura universală personaje feminine atât de frumoase, mortale, decadente şi misterioase, ca cele din operele lui Steinbeck.

În fine… Adam se îndrăgosteşte de Cathy, o ia de nevastă, iar în noapea nunţii aceasta se culcă binenţeles, cu Charles.

Adam şi Cathy pleacă în Salinas, unde ea naşte doi copii, apoi pleacă. După un an, la insistenţele bătrânului Sam Hamilton, Adam îşi botează fii, Aron şi Cal. Copii, unul bălşai şi unul brunet, cresc şi ei, alături de „fata din vecini” pe nume Abra. Adam o regăseşte pe fosta soţie, acum Kate, matroană la un bordel. Cal va descoperi şi el că mama lui nu e moartă şi că l-a părăsit. Într-un momentde furie i-o va arăta şi lui Aron, iar acesta, debusolt, va pleca pe front, unde va muri.

Romanul se încheie cu binecuvântarea „Timshel” („ai îngăduinţa”) dată de Adam lui Cal, vinovatul moral de moartea lui Aron.

Cam ăsta e subiectul pe scurt.

Acuma, sensuri sunt multe, şi eu vă plictisesc cu cele care mi-au sărit mie în ochi:

În prima fază Adam şi Charles sunt Abel şi Cain. Observaţi că Abel este războinic, iar Cain este fermier. E normal aşa, pentru că jertfa lui Cain e rodul pământului, iar a lui Abel, carnea de miel nevinovat. Cu apariţia lui Cathy rolurile se schimbă, pentru că ea este evident Eva. Ea este femeia şi şarpele deopotrivă. Reţineţi că nu neamul lui Abel se perpetuează, ci tot al lui Cain: Adam moare moral căsătorindu-se cu Cathy, deoarece aceasta va naşte fiii fratelui său.

Tot ciclul se repetă cu Aron şi Cal, numai că Abra este deja simbolul mamei originare, nu al Evei: Aron îşi face studiile la universitate, în timp ce Cal câştigă bani din cultivarea fasolei. Îi dă banii tatălui său, pentru a acoperi pierderile făcute de acesta cu nişte afaceri lipsite de perspectivă. Adam îi refuză jertfa: consideră banii pătaţi de sângele unui război care perpetuează foametea de pe urma căruia Cal a ieşit în câştig. Cal se înfurie, şi îl duce pe Aron la bordelul unde lucrează mama lor.

Aron este incapabil să reziste emoţional şocului. Incapacitatea lui de rezistenţă este prefigurată de Abra, care îl avertizase că e posibil ca mama lui să fie o depravată, iar el refuză să o creadă. Aron este smuls din visul lui paralel cu realitatea, iar şocul acestei smulgeri îl face să se ducă pe front.

Gândi-ţi-vă că toate aceste trimiteri biblice se petrec pe fondul superbei descrieri a unei Americi aflate în continuă evoluţie, cu părţile ei bune şi mai puţin plăcute.