Giovanni Papini – Viața lui Iisus

Ei bine da, iată o carte într-adevăr dedicată celor care nu merg pe la biserică. Papini e aici la fel de tumultos și învolburat ca în mai toate scrierile sale, dar de data asta chiar îți dă senzația că nu scrie de pomană
Pe de altă parte, cartea e dedicată și celor care n-au nimerit vreodată la o predică normală. E o scriere atât pentru cei care condamnă, și în special pentru cei care susțin creștinismul lui Becali. Mă rog, important nu e Papini, ci Iisus. Iată câteva dintre cele mai importante observații ale autorului asupra vieții Mântuitorului:
Iisus s-a născut într-un staul. Contrar imaginilor optimiste cu pruncul dormind într-o iesle, (așa cum probabil știm și din colinde) Iisus s-a născut de fapt într-un staul, adică în casa vitelor, unde doar jgheabul cu fân e curat. Sunt patru ziduri netencuite cu bolovani murdari pe jos. E la fel de murdar ca și lumea. Vitele sunt Firea, Ciobanii sunt Norodul iar Magii – înțelepciunea.
”Magii la Betleem înseamnă vechile teologii care recunos desăvârșita revelație. Știința ce se umilește în fața Nevinovăției, Bogăția care se culcă la picioarele sărăciei.”
Toți cei născuți în acceași zi cu Iisus vor fi uciși de Irod. Deci nimeni născut în acea zi în Betleem nu va fi martor la Răstignire. Nevinovați sunt rămași e vecie.
„Scufundarea în apă e dăinuirea unui Sacrificiu Omenesc” – se presupune că cei dintâi evrei ofereau nou născuții drept sacrificu pentru iertarea păcatelor celor mulți, până la Avram, când Dumnezeu a interzis acest lucru. Interesant este că nu întotdeauna a fost ascultată după aceea porunca lui Dumnezeu. Înecul era o modalitate de a pune capăt vieții acestor țapi ispășitori. Botezul lui Iisus are un truplu sens: pe de-o parte cel de a împlini proorocirea, apoi, acela de a curăți partea trupească și sufletească, dar și de a resacraliza un obicei păgân sângeros într-unul inofensiv.
Romanii au crezut multă vreme despre creștini că împlinesc ritualuri canibalice, având în vedere că aceștia susțineau că se împărtășesc cu trupul și cu sângele lui Hristos. Ce nu înțelegeu ei era modalitatea de funcționare a creștinismului, care da, păstra unele dintre ideile altor religii, dar fundamentul lor era cu totul altul: iubirea.
Stilul lui Papini de a sări de la patosul mesianic la pedanterismul raționalist este absolut fermecător. Într-un foarte elaborat capitol, veți găsi toate răspunsurile pe scurt date prigonitorilor morali ai lui Hristos: celor care cred că religia e ”opiul popoarelor”, celor care susțin că toate religiile sunt la fel, pentru că toate te învață să fii bun și iubitor – nimic mai fals: iubirea de semeni, necondiționată și adevărată, numai Hristos a propovăduit-o. Până la Iisus, oamenii erau învățați să-și iubească rudele, prietenii, poporul, chiar și sclavii – dar nu și dușmanii. Cum să creadă evreii în cuvântul lui Hristos, când Paslmii răsună de ocări împotriva dușmanilor? Iar Iisus a spus ”Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!”.
„Satana nu-i ispitește decât pe cei mari și curați” – Iisus nu atinge banii. Banii nu sunt ai lumii sale – nu sunt nici o necesitate a corpului. El spune să se dea Cezarului ce-i al Cezarului. Nimic din ce e necesar lui Dumnezeu nu poți procura cu bani.
Iisus nu rostește niciodată cuvântul ”moarte” – despre cei pe care el îi învie, spune că dorm, pentru că nu vrea să stârnească lumea cu minunile sale. Nu e un vrăjitor.
”Căci mai lesne este să speli o cană decât să-ți speli sufletul. Pentru lucrurile moarte ajunge puțină apă și un ștergar; pentru suflet e nevoie de lacrima iubirii și de focul voinței. Nimic din tot ce-i în afara omului nu-l poate pângări, intrând în el, dar ceea ce iese din om, da, îl pângărește”
Un mare dușman al lui Papini este Nietzsche, pe care-l combate în câteva rânduri. Dacă autorul Anticristului îl considera le Iisus un om slab cu caracter de servitor, Papini îi răspunde: a sluji nu e totuna cu a fi slugarnic. Un conducător înțelept va fi mereu slujitorul poporului său.
Dintotdeauna oamenii au vrut să se asemene cu zeii, dar modelele lor de zei au produs războinici ca Ares sau ca Atena, meșteșugari ca Hefaistos, femei de lupanar ca Afrodita, geloși posesivi ca Zeus și așa mai departe. Iisus ne oferă modelul Tatălui – Dumnezeu Tatăl. Cât de mult își iubește un tată copii? Cum îi pedepsește, pentru a-i învăța să nu pățească ceva mai rau? Și cât de mult suferă când aceștia îl părăsesc? Și cum vrea tatăl să se poarte între ei fii lui? Dacă ești tatăl a doi copii, nu-ți dorești ca aceștia să țină unul la altul? Dumnezeu-Tatăl dăruiește dragoste necondiționat, chiar și atunci când copiii îl părăsesc, și când aceștia se întorc la el, asemeni fiului risipitor, el se bucură nespus.

André Malraux – Lazăr

André Malraux este un scriitor fascinat de condiția creștinului. Nu vi-l imaginați ca pe un fanatic, ci ca mai degrabă ca pe un veritabil hermeneut. “Oglinda de la capătul ceții. Lazăr” este o carte în care fundamental nu se petrece nimic (nu e o noutate pentru Malraux): doar un război, și doar niște suferință. Desigur, nu avem de ce să fim impresionați. Tonul lui Malraux li s-ar putea părea unora de-a dreptul patetic, dar este totuși intelligent:

La urma urmei, nimeni înainte de creștinism n-a spus că Dumnezeu este dragoste. De când există cuvântul, nimeni nu răspunsese sclavei născute în zadar și care arăta zeilor din Roma trupul copilului ei născut în zadar”(104)

Există apoi o analiză foarte interesantă pe care Malraux o face scientismului. El zice că “Știința poate schimba fața pământului, dar nu-l schimbă pe om. Hristos, Buddha, Mahomet se adresau omului. Știința nu. De când nu se mai așteaptă să le aducă fericirea, oamenii se tem de ea.”(124). Ideea e că fiecare dintre noi admirăm la știință faptul că pornește de la postulatul că adevărul este o valoare supremă. Ceea ce este greșit. Și aici Malraux vine cu celebrul citat al lui Dostoievski: “Dacă aș fi nevoit să aleg între Hristos și adevăr, aș rămâne cu Hristos, împotriva adevărului”. Desigur, este genul de frază pe care aștepți să o rostească oricând vreun adventist sau vreun martor al lui Iehova, dar aici nu este vorba de fanatism religios. Mai important decât adevărul este mila de exemplu. Ideea romanului e cam așa:

Pe un câmp de luptă în timpul unui război se folosește o armă biologică, ceva gen gaze toxice, care rad totul pe o suprafață imensă. Un supraviețuitor stă și se zbate între viață și moarte, ca personajul ăla din “One”-ul lui Metallica. Și da, se pune problema… dacă știința e de partea adevărului, înseamnă că știința poate fi de partea unui combatant în război, pentru că un combatant poate spune adevărul. De pildă, americanii spun adevărul, arabii nu, și mâine cu adevărul de partea lor, americanii trimit o bombă atomică în Palestina… să zicem. Ideea bătrânului Dostoievki este: în cazul ăsta mai suntem creștini? Mai e important adevărul?

Lloyd C. Douglas – Cămaşa lui Hristos

Lloyd C. Douglas păstrează şi amplifică în „Cămaşa lui Hristos” majoritatea simbolurilor nou-testamentare. Da, putem considera fără exagerare, că avem de-a face cu cea mai importantă operă literară cu subiect creştin de la „Quo vadis” încoace. Miza e simplă:  ce s-a ales de cămaşa lui Hristos? Răspunsul imaginar este extrem de complex şi cât se poate de verosimil, pentru că asemeni Graalului şi crucii, cămaşa este un simbol al moştenirii, o dovadă a deja peste două mii de ani de tradiţie creştină.

Mai ţineţi minte ce ziceam la un comentariu referitor la una dintre maximele lui Cioran, că mi se pare ironic faptul că singurul motiv pentru care mai credem în Iisus este faptul că a înviat din morţi? Vă daţi seama că în perioada de început a creştinismului, în acele vremuri pe care le pomeneşte Llyod Douglas, puţini erau aceia care ştiua de învierea lui Hristos? Aceea era adevărata credinţă: în Cuvântul Domnului mai mult decât în Puterea Sa. Puteai fi creştin chiar şi fără să-l cunoşti pe Iisus, asemeni vameşului Zaccai: pur şi simplu din necesitatea, din setea de Adevăr şi de Dreptate.

Azi ne aflăm undeva în sânul unei tradiţii obişnuie să ne promită raiul după moarte. Şi în definitiv, dacă nu ar exista viaţă după moarte, oare Cuvântul lui Iisus şi-ar pierde din profunzime sau din înţelepciune? Pe mine unul asta mă râcâie la contemporanii noştrii, avântaţi într-un război al confirmărilor inutile. Ne interesează dacă Iisus s-a împreunat cu vreo femeie, vrem să-i atingem giulgiul, vrem dovada învierii Lui, când până la aceste dovezi avem Cuvântul Lui: imaculat şi perfect.

Dacă acesta este adevărul – ca un bărbat să aibă undeva o împărăţie, unul care a învit din morţi, bagă de seamă, eu ştiu că aşa ceva nu se poate întâmpla, dar dacă ar fi să se întâmple, atunci prefer ca cel care o are să fie acest Iisus decât s-o aibă Quintus sau bătrânul Iulian sau Pilat, sau chiar năucul de Gaius, guşterul bătrânei Iulia.”(388)

Dacă prin absurd ar exista un Dumnezeu, n-aţi vrea să fie mai bine Iisus Hristos decât Becali? Sau Obama? Serios acuma…

Din păcate înţelepciunea regulilor pe care ni le-a lăsat moştenire, nu pot fi nicidecum combătute, aşa că ne legăm de nimicuri.

Împăraţii au distrus şi au jefuit lumea. Ei au orbit oameni care au avut vedre, au făcut infirmi in oameni sănătoşi şi i-au distrus. […] Lumea ar rămâne mirată dacă ar constata că are un guvern care să se intereseze de orbi, de bolnavi şi de infirmi”(388)

În fond şi la urma urmei, cum poate fi altfel decît de origine divină cel care vine primul pe acest pământ şi ne spune să nu mai răsplătim răul cu rău? Sigur, acuma ni se pare un nimic, dar la drept vorbind nici un om nu s-ar putea naşte de la sine cu o asemenea filosofie de viaţă. Până la Iisus filosofii şi-au bătut capul cu firea animalică a omului, atât de greu educabilă. Lăsat singur, fără societate, omul evoluează la fel ca orice altă bestie. Lăsată singură, fără un Cuvânt Divin, orice societate se organizează ierarhic asemeni unei haite. Cam cum era lumea înainte de Hristos. Ce dovadă să ai în plus la faptul că nu e om acela ce fără nici o educaţie prealabilă nu gândeşte conform instinctului de conservare uman? Vine unu’ mâine la noi, şi ne învaţă să ne folosim cele 90 de procente latente din creier. Păi n-o să ziceţi toţi că e Dumnezeu? Aşa, dacă a venit cineva şi ne-a învăţat de pildă să nu mai condamnăm oamenii la moarte când vorbesc în public, aşteptăm nehaliţi o confirmare: dar de înviat a înviat?

A înviat mă! Da? Gata? Eşti mulţumit? Acum te poţi întoarce liniştit să fii porc?

La scurtă vreme după răstignire lucrurile nu erau la fel de bătătorite ca acum…

Marcellus se aseamănă tâlharului de pe cruce care îşi recunoaşte vina: devine un prim creştin.  Trimis fiind în fortul Minoa ca pedepasă pentru trufia de a-l înfrunta pe moştenitorul împăatului Tiberiu, Marcellus Gallus asistă la răstignirea lui Iisus, şi câştigă la zaruri umila cămaşă a celui despre care se credea a fi Mesia. O îmbracă la banchet, pentru a satisface nevoile de benchetuire ale fraţilor de arme, apoi toate lucruirle se schimbă: e chemat înapoi la Roma, dar mustrările de conştiinţă nu-i dau pace. Demetrius, sclavul său, veţi vedea că refuză de două ori ocazia de a deveni liber: prima oară refuză să fugă, iar a doua oară îşi refuză un drept cuvenit. Vechile rânduieli încep să se destrame… căci actele de eliberare a sclvilor nu pot atesta un fapt deja propovăduit de Iisus: orice om este liber de la natură.

Cămaşa are şi ea o poveste: se pare că a fost ţesută de o anume femeie pe nume Tamar, despre care se credea că e vrăjitoare, şi care, muncind în ziua de Sabat pentru a se întreţine a fost pedepsită de popor fiindu-i stricat războiul de ţesut. Iisus i-a reparat războiul cu uşurinţă, fiind tâmplar de meserie, iar aceasta i-a ţesut veştmântul atât de preţios. O dovadă în plus a faptului că Dumnezeu judecă de multe ori mai puţin aspru decât oamenii…

Observăm răsăritul creştinilor, nu al creştinismului. Aşa cum susţine şi Hegel, creştinismul nu are istorie, el a fost mereu acelaşi, doar oamenii i-au înţeles filosofia diferit.  Marcellus este păgânul intrat în contact cu forme de bunătate pură. Creştinii pe care îi întâlneşte îl ajută şi lasă la apreciera lui să aducă o răsplată, de aceea e nevoit să judece atent. Dar judecă atent pentru că fundamental nu este un idiot, asta trebuie să înţelegem noi. Creştinismul spune lucruri pentru oamenii care au un minim de aplecare spre a-l înţelege: dacă vreodată ţi s-a făcut un serviciu pe gratis şi te-ai simţit profund îndatorat pentru asta, înseamnă că eşti pregătit să asculţi şi restul predicii creştine, dar dacă ai fost mereu ignorant la braţele care ţi-au susţinut ascensiunea, înseamnă că eşti un porc fericit.

Veţi întâlni în această carte rescrise aproape toate noţiunile  creştine de bază. Tradiţia bisericii este esenţializată într-o singură frază: „S-ar putea, Ben Iosif, ca Iisus să nu vină niciodată după mine […] şi tot aşa s-ar putea să nu vină după tine… dar după Ştefan a venit” (421) – nu putem cere minuni zilnice şi individualizate, dar putem crede în minunile întâmplate altora.

Credinţa aceasta nu se aseamănă cu actul de proprietate al unei case în care am putea trăi cu deplin drept de stăpânire. Seamănă mai mult cu o serie de scule cu care un bărbat poate să-şi clădească o casă. Sculele acestea valorează exact atât cât eşti în stare să faci cu ajutorul lor. Dacă le laşi din mână, nu mai au nici o valoare, până în momentul când le vei întrebuinţa din nou”. (398) – nu cereţi creştinismului să vă rezolve problemele, pentru că nu este ăsta scopul lui.

Iisus a fost cel mai mare răzvrătit al lumii: când oamenii se omorau între ei, el a venit să propovăduiască pacea. A intrat apoi în tempul păcii israeliene şi i-a biciuit pe negustori, propovăduind sabia. Şi, mai rău decât atât pentru sistemele economice şi politice ale tuturor epocilor, şi-a învăţat supuşii să nu se lege de lucrurile lumeşti, să nu fie şantajabili.

Caligula în latină este diminutivul de la cizmă. Mda… e tare că „un cizmar” pune capăt acestei frumoase poveşti a primului roman creştinat. Cizmuliţă, („caligula” în latină) va fi primul împărat persecutor creştin, ucigaşul tinerilor noştri protagonişti, Marcellus şi Diana.

Revenim însă la problema iniţială: de ce a fost nevoie ca Iisus se se întoarcă din morţi? Sigur, oameni cinstiţi au fost şi înaintea Lui, dar de ce este nevoie să credem că a înviat din morţi şi că are o împărăţie undeva acolo în cerurile alea, până una alta destul de lipsite de secrete la ora actuală? Desigur, este vorba despre moarte, şi despre cel mai mare curaj pe care ni-l inoculează religia creştină: să nu ne fie teamă de moarte.

Emil Cioran – Pe culmile disperării

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?” (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă”(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord”:

Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat.” (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape”? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…”(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.”(10)  […] “Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.” (11)

Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?” (95)

Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?” (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.” (12) […] “La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.” (13)

Pesimismul este contagios:

De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi.”(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?” (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.” (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?” (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic.”(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?”(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism , la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.” (177)

Elizabeth Gilbert – Mănâncă, roagă-te, iubeşte

Puteţi considera cartea asta un mini-ghid introductiv de spiritualitate orinetală pentru occidentalii cu două mâni stângi în arta meditaţiei. Sau… confesiunile unei scriitoare americane la primul contact cu niscaiva culturi non-americane:

Limba italiană de exemplu, această invenţie foare practică pentru a denumi mai uşor anumite preparate culinare, o cunoaştem din deja celebrul „Squadra azzura” şi repetabilul „vafanculo”.  Ea se amestecă lasciv cu ceva chestii de prin India, şi în final cu Bali, unde personajul meu preferat rămâne Wayan Nuriasih – deci tipa e genială – face rost de o sumă uriaşă de bani şi încă mai vrea. Pe de-o parte e genială că mai vrea, pe de alta, nu ştiu ce să cred despre ea, că sincer, nu rpea se pricepe la investiţii. Oricum, o să vedeţi că scena asta cu banii e scoasă din film. Cum e scos din film faptul că Felipe are vasectomie. O fi zis Bardem „La asta cu vasectomia cred că putem renunţa”. Ideea e nu doar că protagonista renunţă la posibilitatea de a avea un copil cu fostul soţ, dar şi la posibilitatea de a avea vreodată copii, deci profeţia lui Ketut e cam de căcat. Mă rog…

În toate recenziile în limba română pe care le-am citit la această carte, conlcuzia a fost „foart frumoasă, e despre cum să trăim eliberaţi de prejudecăţi” – zău? Şi chiar v-a pus pe gânduri? Păi hai să ne gândim aşa:

  1. La ora actuală câţi români mănâcă? Mulţi, vă spun eu. Bagă-n ei ca-n spital. Stau la cozi la Cora cu căruţele pline cu pacheţele de şuncă. Deci românul mănâncă.
  2. Câţi români se roagă? Toţi. De fapt, cozile de la Cora se iau la întrecere în lungime cu cele de la moaştele vreunui sfânt, dar numai în ziua de comemorare a sfântului. Crede-ţi-mă, după ce mânâncă, românul se închină şi abia apoi râgâie! E un mistic!
  3. Câţi români iubesc? Iubirea e sentimentul de bază al românului. Nu există Sinoma Sensual, nu poate fiinţa Cruduţa şi Bianca lui Bote fără iubire. O, da, românul chiar ştie „să iubeşte”.

Concluzia firească dragii mei este că românii, ţinând cont de această reţetă magică de fericire, nu auu deloc prejudecăţi. Da. Ia spune-i tu lu’ aia de i-a plăcut romanul, e gata să se însoare şi să nu facă copii sfidând 2000 de ani de tradiţie românească? E pregătită să nu adopte idealul iepuresc de existenţă al românului?

Foarte frumoasă cartea. Mi-a adus aminte cât suntem de ipocriţi.

Jean-Pierre Albert – Miresmele sfinţeniei

Legendele medievale şi textele apocrife aduc răstignirea aşadar undeva în această zonă:

Adam se îmbolnăveşte, iar fiul său Set, se duce la poarta Raiului  pentru a cere untdelemnul milostivirii. Îngerul îi spune însă că trebuie să aştepte 5500 de ani. Între timp însă, îi dăruieşte lui Set o rămurică şi îi porunceşte să o sădească pe muntele Liban. O poveste apocrifă a creştinilor ortodocşi spune că rămurica ar fi fost de fapt o bucată din pomul din al cărui rod se hrănise Adam înainte de a fi alungat din Rai. În fine, ideea e că Adam se va însănătoşi când această rămurică sădită va da din nou rod. Set se întoarce şi îşi găseşte tatăl mort, dar sădeşte oricum rămurica primită de la înger. Din ea creşte un copac falnic până în vremea lui Solomon, care porunceşte ca pomul să fie tăiat. Din el se face un podeţ, pe care trecând Regina din Saba, are o vedenie în care i se arată că Mântuitorul va fi răstignit pe acel lemn. Auzind acestea, Solomon porunceşte ca lemnul să fie îngropat în adâncul pământului. În locul acela, cu timpul se formează o scăldătoare în care bolnavii se vindecă ca printr-o minune. În vremea patimilor lui Iisus, bucata de lemn a ieşit la suprafaţă, şi văzând-o romanii, au luat-o „şi au făcut din ea crucea Domnului”, cum spune Jacobus de Voragine.

Lemnul crucii are aşadar un destin Oedipian care încearcă să demonstreze că lemnuşl ce l-a ispitit pe Adam l-a răstignit pe Hristos.

Faptul că substanţele frumos mirositoare sunt calde şi uscate, chiar arse şi sunt antidotul „putredului” rece şi umed poate explica şi sursa legendară a mirului: pe de-o parte e vorba de asemănarea lui Iisus cu şarpele din deşert, iar pe de altă partă, balaurii, reptile cu sângele rece mereu căutând căldura, pot fi o sursă numai bună pentru mir. Plus că mai e şi tyrus-ul, şarpele cel mai primejdios, dar din veninul căruia se face orice leac. Ce nu pot eu să înţeleg este de ce a fost preluată mitologia grecească conform căreia numai amantele miros frumos? E o discuţie cam lungă…ale naibii „Tesmoforii”! Nici măcar o mirodenie cică n-are voie nevasta să pună în mâncare! Să aibe asta legătură cu legenda aia despre căiţă? Cică dacă laşi căiţa copilului mult timp, se dezvoltă sexual nepermis de mult: bine, la băieţi nu e o problemă, dar cică femeile ar avea o menstruaţie prea lungă, care treptat ar duce la sterilitate. Să fie oare teama de efectul steril de afrodisiac al mirodeniilor? Un fel de „Haoăleu, dacă sare asta pe mine, mă rupe-n 14 şi tot nu ne-alegem cu un plod!”? Şi mai zici că nu există legende care zic că numai frigidele răman gravide!

Ce urmează în mod firesc? Răzbunarea lui Hristos, un soi de „Matrix Reloaded”, în care Titus şi Tiberus fac prăpăd în Iudeea după ce sunt vindecaţi de lepră cu ajutorul giulgiului Veronicăi (avea Sienkiewicz în „Cavalerii teutoni” un personaj d’ăsta bufonoresc care făcea trafic de lucruri sfinte) … şi uite aşa ia naştere practic antisemitismul!

Ce te faci însă cu lemnul crucii, care după răstignire, ajungând în mâinile Elenei şi a lui Constantin aduce creştinismul pe tronul religiei instituţionalizate? Ăsta e de fapt finalul poveştii: Constantin tolerează creştinismul, ba mai mult, organizează o controversă de idei cu evreii şi binenţeles, conform aceluiaşi de Voragine, creştinii câştigă.

 Despre alte fanatisme medievale eu nu mai zic nimic, ci vă las pe voi să vă delectaţi cu „Miresmele sfinţeniei” a lui Jean-Pierre Albert.

CORANUL – câteva impresii

Eu nu pricep de ce trebuie să ne temem să reinterpretăm textele religioase? Nu înţeleg de ce s-ar supăra acolo sus acel Dumnezeu Unic dacă noi am încerca să-i înţelegem mesajul?

Coranul, cred că spre deosebire de Biblie, este la ora actuală foarte prost interpretată. Biblia are un mesaj mai tolerant şi poate din cauza asta a putut fi periodic actualizată.

1. Cămila şi sfoara
Sura 7 – 40 (pag114) – La note scrie că „al gamal” e un cuvânt cu dublu sens – înseamnă şi funie şi cămilă, dar e tradus cu „Cămilă” pentru a fi asemănător cu Matei 19:24: „Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. De curând s-a descoperit  că şi la Matei e o greşeală de traducere, pentru că la fel ca în arabă, termenul cheie nu înseamnă doar cămilă ci şi funie foarte groasă. Iată cum se poate perpetua o prostie, şi iată ce face excesul de zel din oameni. Ideea pildei este mult mai profundă decât ne-au obişnuit comentariile tradiţionale: o funie de fapt poate trece prin urcehea unui ac, dacă e despicată, răsfirată. Comparaţia dă de fapt soluţia întrebării „cum ajunge un bogat în Rai?”. Răspunsul vulgarizat ar fi „E mai uşor să răsfiri o funie în mii de aţe pe care apoi să le treci prin urechea unui ac, decât să vrea un bogat să-şi răsfire averea pentru a o da săracilor”.

Să fim serioşi: să pisezi o cămilă până o faci aţă ca să o treci prin urechea unui ac e cam horror, şi nu prea e cazul lui Iisus, dra n-are nimic… trăiască tradiţia!

 2. Despre răzbel.
Musulmanii trebuie să lupte împotriva necredincioşilor.
Problema e „Cine sunt necredincioşii?”
Păi, printre necredincioşi sunt creştinii. (5-69-79). Musulmanii sunt credincioşi. Nu sunt creştini, pentru că nu cred că Iisus e fiul lui Dumnezeu: „O, oameni ai cărţii, nu întreceţi măsura în credinţa voastră! Nu spuneţi despre Dumnezeu decât Advărul! Da, Cristos! Iisus, fiul Mariei, este trimisul lui Dumnezeu, Cuvântul lui pe care l-a aruncat Mariei, un Duh de la El. Credeţi în Dumnezeu şi în trimişii Săi! Nu mai spuneţi „Trei!”, sfârşiţi cu aceasta, căci va fi mai bine pentru voi” (4-171)
Pe de altă parte cei care cred în Ziua de Apoi îşi vor afla răsplata şi nu se vor mâhni. Păi cum… nu se vor mâhni, dar tot trebuie beliţi? (5 – 46,47,48) oamenii Evangheliei să judece după ce a pogorât Dumnezeu (Coranul adică) altfel sunt stricaţi. Mai încolo însă dă totul peste cap: „Noi am hotârât fiecăruia dintre voi o lege şi un drum…” – un fel de „voi întreceţi-vă în fapte bune, că după ce muriţi vă spun eu de ce v-aţi bătut!” Păi cum adică? Mă războiesc cu creştinii ăia care oricum vor ajunge la Dumnezeu, dar numai după ce mor aflu de ce am făcut toate astea?Culmea penibilului! Deci, „noi, musulmanii, ştim că Dumnezeu e al tuturor, pentru că teoretic ne-a creat pe toţi, dar aşa ne-a lăsat el vorbă să ne războim, şi după ce murim aflăm de ce”. Măcar Dumnezeul creştin are bunul simţ să dea vina pe Diavol. La creşini, Lucifer se revoltă împotriva lui Dumnezeu, deci e un duşman direct. La musulmani, Iblis se revoltă împotriva ideii de a sluji omului. (15 – 31,32,33) – nu respectă un ordin şi gata.

În fine, haide să o luăm altfel: de ce e o greşeală să crezi că Iisus e fiul lui Dumnezeu, dar totuşi existenţa şi mesajul lui Iisus nu este negat? Pentru că dacă aprobi mesajul hristic, aprobi şi legea de aur, aia cu „ce vrei să ţi se facă fă şi tu altora”, caz în care nu mai stă în picioare „dodoaşca” jihadului.

 3. Fomeile
Treaba cu femeile e foarte complicată (în Sura 2): ai voie la multe, asta e clar, şi poţi divorţa de două ori, când ai tu chef, iar după  ce divorţezi trebuie să aştepţi patru luni până să-ţi iei alta (2-226). Nu ai voie să ceri de la ea ceea ce deja i-ai dat, dar nu scrie nicăieri nimic despre cât de darnic să fii cu femeia. Ea poate divorţa, apoi se poate căsătri cu altul, şi după ce divorţează de ăla se poate întoarce la tine (2-230) – ceea ce teoretic este foarte tare.