Nicolae Iorga – Politica externă a regelui Carol

”Un popor trebuie să fie foarte cruțător în ce privește sentimentele sale, să nu și le strice pe toate drumurile, căci altfel, ca persoanele sensibile, ajunge la mari deziluzii” – sigur, la ora actuală trebuie să fii un ignorant foarte încăpățânat să nu fii de acord cu faptul că dacă există o Românie modernă, omul care a trecut această Românie de la epoca medievală la cea modernă a fost regele Carol. Spre deosebire de alte popoare, unde trecerea a fost treptată și oarecum firească, la noi treaba a fost bruscă, am putea spune violentă.
Cartea lui Iorga constituie de fapt o suită de lecții susținute la Universitate, și cum nu sunt istoric, nici nu am de gând să vă prezint detaliat fiecare aspect. Eu unul am citit această carte ca răspuns la jurnalul lui Dostoievski, să văd și din punctul de vedere al unui istoric român cum s-a comportat Maica Rusie în războiul din 1877.
Și da, când recitesc rândurile lui Dostoievski despre integritatea morală a politicienilor ruși ce au susținut războiul împotriva turcilor, și cum vrea Rusia să apere granițele creștinismului împotriva turcilor răi ucigași de copii, apoi descopăr la Iorga ce pace mizerabilă ne-au pus la cale turcii și rușii, m o stranie senzație de enervare.

Anunțuri

André Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni

Eseurile lui Glucksmann au în primul rând rolul a ne demonstra filosofic faptul că un lagăr, fie el nazist sau comunist este oricum o formă de asuprira a omului de către om. Problema este că dacă despre lagărele naziste știm că erau naziste, despre lagărele rusești nu știm ce erau: erau sovietice sau marxiste? Erau o formă localizabilă pecifică U.R.S.S-ului, sau întregeau ele ideologia marxistă?

Mai este vorba apoi despre rezistență. Având în vedere că autorul are ca pârghie de exemplificare opera lui Soljenitîn, mă voi strădui să-i completez teoriile cu întâmplări mioritice: multă lume crede că rezistența armată anti-comunistă din Munții Făgăraș a fost zadarnică. Glucksmann spune că “Rezistența nu e niciodată zadarnică”.

În definitiv, Churchill rămâne din punctul meu de vedere un mare criminal: după pactul de la Ialta,  fost blestemat și de supraviețuitorii de la Auschwitz, și de cei de la Kolîma. Și da, și Glucksmann ne amintește că prin acel pact America i-a promis lui Stalin “reexpedierea autoritară a rușilor care trăiau înafara noilor granițe ale U.R.S.S.” (vezi povestirile lui Gavrilă Ogoranu despre români vânduți de Americani).

Morala este opusă politicii, idealistul care își păstrează mâinile curate, dar nu are mâini, este opus realistului care știe că nu poate face omletă fără să spargă ouăle”. (23)

Am citit cartea asta prima oară în liceu, și de atunci o recitesc cu o plăcere deosebită, pentru că în locul unor teorii morale complexe, oferă soluții simple, emanate parcă de intelectul unui copil: tot felul de apărători ai marxismului expun teorii elaborate despre cum să guvernezi un stat, și toată lumea e de acord că nu poți construi viitorul fără anumite compromisuri. De unde să știi în ce direcție se vor duce urmările acțiunilor tale, cum să poți ține în frâu o evoluție firească? Oare marxismul incipient, își putea imagina viitoarele crime?

De aici și tonul nesigur în a judeca comunismul. Creștinul Soljenițîn însă îi dă ideea de căpătâi lui Glucksmann: “câinele-lup are dreptate, și canibalul greșește”.

Desigur, în ziua de azi, din pricina unei binemeritate campanii publicitare este acuzat de rasism orice persoană care admiră la Hitler caracterul naționalist și hotărârile lui lucide în ceea ce privea Germania. Da, din pricina unei comunități evreiești foarte bine închegate, Hitler a rămas o Satană de care să ne ferim. Și foarte bine se întâmplă, deoarece nu trebuie să uităm niciodată crimele acestuia, și victimele lagărelor naziste.

Dar să nu trăim cu senzația că marxismula fost mai blând: din contră… Stalin a fost un criminal mult mai mare. Numărul morților din lagărele și închisorile comuniste nici măcar nu se poate număra.

Gândiți-vă numai că dacă pe frontispiciul lagărelor naziste scria “Arbait macht frei”, sovieticii erau mult mai elaborați: “Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj și eroism”.

Ceea ce arată Glucksman este că marxismul, spre deosebire de nazism, a pătruns mai ușor pe sub pielea intelectualilor. A fost mai bine hrănit de aceștia, a fost iubit de intelectuali, a supt la sânul Occidentului laptele puterii. Gândiți-vă la marii teoreticieni ai nazismului: Hitler și Nietzsche. Dar în cazul marxismului avem o întreagă pleiadă de capete luminate, care au avut grijă să ne facă să trecemcu vederea lagărele lui Stalin.

Totul începe de la “Republica” lui Platon, de la idealul unei societăți egalitare ultraorganizate.

Limba rusă face distincția se pare între “istina” și “pravda”. Adevărul înțeles ca “truth”, ca realitate concretă, este “istina”. “Pravda” desemnează adevărul superior, “ridicat la demnitatea de idee” (citat din Berger, 156). La fel cum pentru Platon adevărate erau doar ideile, la fel se întâmplă și pentru comunism: adevărat este doar ce spune partidul. Nu trebuie să ne mire degeneranta situație pe care a luat-o filosofia platonică: să nu uităm că grecii vorbeau de democrație într-un stat în care peste 80 la sută din populație nu avea dreptul la vot (adică femeile și sclavii). Încă de atunci se știa că dreptatea este în mâinile celui care are puterea. Omul puternic deține adevărul – “A imprima devenirii caracterul Ființei – iată suprema voință de putere” teoretiza mai târziu Nietzsche, acest apărător al polisului elen care scuipa cu nesimțire pe cuvintele unui Iisus care ne învăța care e diferența între câinele-lup și canibal, între tâlharul pironit pe cruce care crede în adevărul inocenței și fariseul care crede în adevărul eis de propria-i putere. Faust spune clipei să se oprească atunci când pune oamenii la muncă. Optimiștii văd în asta cum Faust a redat omenirii bucuria de  trăi. Dar dacă e altfel: Dacă Goethe își bătea joc de fericirea umană? Era comunistă era oarecum inevitabilă în evoluția istorică a omenirii.

Pentru comuniști, existau următoarele axiome paradoxale:

“1. Cine nu muncește nu mănâncă.

2. Prin natura lui, omul caută să scape de muncă. Sârguința nu este o trăsătură înnăscută” (109)

Bun, deci prin natura sa, marxismul vrea să ne extermine. Poprul va greși întotdeauna: e nevoie de genii care să-l conducă. În 1937, generalul Iakir îi scria lui Stalin din arest că îi este devotat, loial și că va muri rostind cuvinte de dragoste la adresa lui.  “Declarațiile de dragoste  ale conducătorilor împușcați pentru conducătorul care-i împușcă nici măcar nu erau ipocrite” (128). Citind, Stalin remarcă despre Iakir că e “scelerat și prostituat”.

Dacă nici veșnica recunoștință nu-ți asihgură musai un trai decent, de ce nu ai încerca măcar Rezistența – în ciuda faptului că Rezistența nu poate fi testată, ci doar trăită.

Deci, care e rostul Rezistenței? În primul rând, dacă vrei să nu mori ca un ticălos, atunci vei încerca să reziști.

Rezistența nu este sinonimă doar cu câinele-lup care se apucă să-l muște pe canibal. Acest caz este cel mai fericit. Varianta cealaltă este mai puțin plăcută. M-a impresionat foarte mult citatul din Georges Bataille în acest sens: “Vincent van Gogh: purtându-și urechea proaspăt tăiată în locul care repugnă cel mai mult înaltei societăți… monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-o dată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxagoras din Abdera retezată cu dinții și scuipată, plină de sânge, drept în fața tiranului Nicrocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în fața lui Demylos… ambii filozofi supuși la înfiorătoare chinuri, primul – zdrobit de viu într-o piuă” (179) –sunt aici niște istorii foarte interesante povestite de Marcenko, despre deținuți de drept comun care pentru a ajunge în rândul politicilor, își tatuau mesaje anti-staliniste, și care apoi erau operați pe viu pentru a le fi șters tatuajul: pur și simplu li se smulgea pielea, apoi era cusut. Pentru a nu păți asta, unii dintre ei își răzuiau pielea apoi puneau pe ea sulf și magneziu. Alții, mai nefericiți, care vroiau să continue protestul, se lăsau operați cât era posibil. Unul dintre ei cică nici nu-și mai putea închide ochii din pricina după ce îi fusese șters de pe frunte “Sclav al U.R.S.S.”

Desigur, formule de Rezistență mult mai inteligente s-au întâlnit și la români. Atâta doar că se încearcă trecerea lui sub tăcere, pentru că așa cum spunea Voltaire, “Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor și  a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor

Citate din ediția Humanitas ’91.

7 indicii ca să recunoști un fost securist

Atenție! Caracteristicile de mai jos sunt prezentate cu titlu de subiectivitate. Ele nu constituie o modalitate concretă de a recunoaște un fost securist.

1. Vârsta. Un fost securist nu e tânăr. Adică nu poate avea 30 de ani. Oamenii care astăzi au 30, maxim 43 de ani sunt cei care la revolutie aveau 20 de ani, deci fie urma sa fie racolati de Securitate dar n-au fost, fie au fost racolati de Securitate printr-o exceptie de caz (erau foarte buni turnători), caz in care au caracteristicile de mai jos. În rest, cei care azi au 30 – 40 de ani sunt tineri din generația de aur a României, cum îmi place mie s-o numesc, bătuți de mineri, sau care și-au făcut stagiul militar cu arma în mână la Revoluție. Au terminat majoritatea facultăți de stat cu greutate, apoi au plecat și și-au făcut rostul în srăinătate. Sunt prima generație de emigranți, practic singura generație ce putea schimba ceva în țara asta. Sărmanii care de dragul părinților au rămas în țară o duc cum pot: sunt fie profesori, fie simpli angajați la firme, și nu fac zgomot. Sunt generația de muncitori tăcuți ai României, care nu se plâng de salarii, care nu ies în stradă, și care, deziluzionați, probabil că au renunțat să mai voteze.

2. Prezentabilitatea. În primul rând, un fost securist este un om care arată prezentabil. Umblă la costum, sau dacă nu la costum atunci are haine de calitate. E mereu în pas cu moda. Dacă e moș, e genul de moș care se îmbracă la modă, cu haine nu foarte vechi, pentru că își permite haine noi, nu rămâne fidel stilului de acum 50 de ani, pentru că pe băncile securității a învățat să se integreze. Are mustața îngrijită, și dinți în gură. Are grijă să dea mereu o impresie bună, plus că nu i-a lipsit niciodată nimic. După ’89 nu a avut griji, u a fost interesat de retrocedările de pământ, nu se duce la țară să muncească pâmântul, pentru că simte că și-a făcut datoria față de societate. Din cauza asta are o stare de spirit bună:

3. Starea de spirit. Nu e frustrat, nu e niciodată nervos, și rareori înjură. Înjură poate doar când nu e lăsat să stea pe scaun în tramvai, sau când nu i se dă pensia. Nu iese în stradă decât în măsura în care nu lasă impresia că e nebun, și vorbește cu nostalgie despre marile realizări ale comunismului: ce căi ferate erau pe vremea aia, ce mare și frumoasă e Casa Poporului. Nu comentează regimul, dar dă senzația că parcă se trăia mai bine pe vremea aia decât acum. De aici rezultă…

4. Cunoștințele. Le știe pe toate, și vorbește cu nonșalanță despre toate. Genul Vadim Tudor: are un prieten care are un alt prieten, care i-a spus lui cum stă treaba. La Securitate și-a antrenat memoria: memorează tot, cât mai mult cu putință, capul lui a fost special antrenat să acumuleze informație de orice gen. Toți îl admiră pe Vadim Tudor pentru câte știe. Uite, eu știu mai multe decât el, nu mă simt inferior unei balene paranoice care memorează pe de rost pagini din cărți. Din punctul meu de vedere Vadim Tudor face același lucru pe care-l face orice aplicație de record: memorează date și informații. Uite, eu știu să programez aplicații d-astea, deci sunt mai deștept decât Vadim. Securistul dă mereu senzația că e mult mai deștept decât tine, deci la o adică te poate umili foarte ușor, de aici rezultă..

5. Apărarea. Când se apără, o face cu texte de genul: ”Dar cine ești tu?”. Profesorilor universitari sau istoricilor le aruncă: ”Cum poți tu să comentezi? Nu știi nimic!”. Amintiți-vă cum era la Antena 3 un specimen de parlamentar care înjura un prof univ spunându-i ”Cum poate un vierme să comeneze opera lui Nicolaescu? Dar ce, dumneavoastră nu ați fost membru de partid?” apoi un alt securist, coleg cu proful univ și prieten cu parlamentarul, sâsâie printre dinți, sperând să se facă nevăzut în fața camerelor de filmat: ”Nu… nu… nu a fost niciodată, ăsta nu a fost!”. Securistul îi acuză pe toți că sunt securiști. De aici…

6. Integritatea. În cel mai rău caz, când e încolțit, consideră că toată lumea e vinovată. Nu se judecă niciodată pe sine, judecă umanitatea în general: ”Toți am colaborat!”. Acestor jeguri trebuie să li se spună cât mai des: ”Eu nu, bă javră! Eu nu, bă jigodie, tatăl meu nu, mama mea nu, soția, soacra, socrul, mătușa… NU bă jigodie”. Pentru securist funcționează principiul ”Nimeni nu e perfect” – cu asta își salvează el conștiința de criminal – da nimeni nu e perfect, dar TU ești o javră care a condamnat oameni la moarte. EU nu am făcut asta. Și sunt mulți ca mine. Mi-aș dori să se facă dreptate, dar…

7. Dreptatea e de partea lui. Dacă  a fost un mare securist, gen torționar sau gardian-șef, e îngropat cu onoruri militare. Și-a făcut datoria față de țară. Un veritabil securist nu are conștiința încărcată. Gen Sorin Roșca Stănescu: crede cu tărie că și-a apărat țara de teroriști, iar ce au pățit ”teroriștii” nu este problema lui. Ce au pățit ”teroriștii” sunt basme.

 

Adrian Majuru – Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență

Voi începe cu finalul cărții: să ne imaginăm că un străin vine în București… sau nu, că ești chiar tu în București, undeva în centru, și ai nevoie să mergi la o toaletă. Și, evident, că nu ai unde. De exemplu, germanul Hans a pățit asta, și a intrat din nefericire în toaleta unei biblioteci publice.  A ieșit de acolo livid, pentru că în WC era o gămadă de rahat care depășea înălțimea colacului.

Natura a făcute din România o țară superbă. Oamenii au stricat-o mult.” spunea Ulysse de Marsillac. Nu avea de unde să știe că această afimrație va deveni vorbă de duh.

Comentarii: 1. Bine că nu a mers cu trenul. În tren e plină de căcat toată toaleta dacă nu se mai poate trage apa. 2. Românii sunt insistenți. Dacă n-ar fi insistenți am avea doar toalete defecte, nu “toalete defecte pline de căcat”.

Cartea lui Majuru este un document care atestă faptul că Bucureștiul a fost dintotdeauna un oraș infect. Spre deosebire de alte orașe, cum e Brașovul, Sibiul sau orice alt oraș din Ardeal, Bucureștiul nu are o perioadă de glorie. Bucureștiul nu a fost niciodată înfloritor, vesel, sau frumos. Din vina altora, sau din vină proprie, locuitorii acestui oraș au fost mereu năpăstiuți, săraci și răi. Termenul cel mai potrivit este de “calic” – un oraș al calicilor – adică și săraci și ticăloși.

Am spus că nu știu a cui era vina, pentru că până în secolul XIX, prin orașul meu natal treceu barbarii ca o cufureală prin izmene. Era imposibilă stabilitatea socială într-un oraș atât de instabil cu er Bucureștiul. O dată la cinci ani avea loc o năvălire-surpriză care distrugea totul în calea ei. Când nu erau năvăliri, erau boierii, ciocoii șmecheri pe care dealtfel îi avem și azi. Dem I. Dobrescu observă două aspecte: turcii ne-au imbecilizat secole de-a rândul, și ne-au învățat să ne eschivăm: dăm o lopată acum, ne mai încheiem un pic opinca, mai fumăm o țigară, mai dăm o lopată, stai că iar ni s-a descheiat opinca..

Generalii de armată care se aflau în treabă pe aceste meleaguri au fost și ei mereu la fel: obezi și siniștri, iar securitatea comunistă le-a întărit acest caracter.

Arhitectura cotemporană ne uimește prin lipsa de gust, și prin îmbinarea kitckoasă de stiluri. Nu vă îngrijorați. Nicolae Iorga însuși a observat acest aspect, pe vremea când comuniștii nu trecuseră țara prin foc și sabie.

Intelectualii de aici mereu au fost vânători de scaune, mereu au aspirat la putere

Nu știam de exemplu că și Biserica Ortodoxă Română a trăit o epocă a certificatelor. Cică pe la 1940 se eliberau certificate de moralitate pentru tinerele fete care doreau să se căsătorească. Sau mai importante, erau certificatele pentru “neromâni” din perioada antonesciană. Cel puțn, aceeași biserică, stabile printr-un regulament al Mitropoliei regulile cerșetoriei, care erau la drept vorbind mai europene decât multe dintre legile de azi. La fel ca și constituția de mai târziu, erau inspirate tot de legi belgiene, și prevedeau ca cerșetorii să nu-și arate rănile, să nu ceară pomană de două ori în același loc, și alte chestii interesante. La fel de bine statul  reglementa și prostituția, căci acum 100 de ani, vizitele medicale ale prostituatelor erau obligatorii. Articolul 92 preveda ca orice femeie care-și deschide o casă de prostituție (bărbații nu aveau voie să fie pești) să se adreseze serviciului sanitar. Acuma s-a considerat că nu mai e nevoie.  Desigur, probabil suntem mai morali din puncte de vedere creștin: suntem un stat care nu lagiferează prostituția, rept pentru care avem femei ucise de peștii lor în bătaie și clienți bolnavi de sifilis, hepatită și alte boli pe care nu am chef să le scriu, fiind ușor alergic la înșurea de majuscule. Dar aia era România lui Carol, și asta e România comuniștilor.

Cât despre pițipoance care trăiau pe spinarea bărbaților, nu vă neliniștiți: ele au apărut odată cu occidentalizarea Bucureștiului. Cele mai inteligente dintre ele au avut un rol important în emanciparea femeii: aceste heitare de inspirație franceză au trecut de la cratiță la o varietate considerabilă de penisuri cu greutate, apoi direct la balurile diplomaților unde și-au exprimat imporatantele păreri despre viață și lume.

Încă nu știu dacă superstițiile sunt tot un aspect al unei societăți decadente. Cred că depinde de superstiții. Dacă crezi în zei ca Thor și Odin, e puțin probabil să fii o societate decadentă. Dar dacă ai un rege al calicilor, la fel ca-n Parisul lui Hugo, cred că e cazul să analizezi mai profund situația.  Superstițile bucureștenilor sunt presărate cu personaje ca “pocita”, Ion Iorgovan, ăla care și-a violat sora, Trifon cel Nebun (sărbătorit pe 1 februarie), și alții. În țara noastră, ca să se integreze mai bine, Dumnezeu și Sfântul Petru au trebuit întotdeauna să se deghizeze în cerșetori. Bieții de ei… era un eveniment de pomenit în basme când erau primiți cu bine.

Dar, măcar știm să ne autoanalizăm: un anume Keno Verseck se arată consternat de obsesia românilor de a se autoanaliza, remarcând că în nici o altă țară nu a mai văzut “biblioteci umplute cu scrieri de tip “Fenomenul Legionar“ sau “Spațiul Mioritic“”. Mie unu remarca asta mi se pare complet idioată. Toate țările au scrieri de autoanaliză. E normal să nu găsești nicăieri în lume cărți cu legionari și cu miorițe, pentru că nici o altă țară nu a avut legionari, și nu are spațiu mioritic. Ar fi culmea acuma ca ungurii să aibe cărți cu fenomenul legioar ungar. Sau vreun neamț să scrie “Deutsche mioritsche dorulishen”. Să fim serioși: americanii au biblioteci pline cu istoria negrilor. Ar fi culmea prostiei să afirmăm “Vai, în nici o țară nu am văzut mai multe cărți despre negri ca în America” – la fel de bine poți spune “Nicăieri nu am văzut biblioteci pline de filosofie elenă, cum am văzut în Grecia”. Asta nu e o efigie a situației deplorabile în care trăim, ba din contră, este unul dintre puținele lucruri care ne mai salvează de la îndobitocirea în masă pe care unii din afară poate chiar și-o doresc.

În fond, e ușor să înfrunți un cerșetor, dar nu la fel de ușor este să-l înfrunți pe Sfântul Petru deghizat în cerșetor.

De fapt, românilor în general și bucureștenilor în mod special le lipsește autoironia. Autoanaliza îți poate îngrădi imaginația prin crispare. Ne lipsește autoironia și umorul, ne lipsește relaxarea occidentalilor, nu realizările lor, pentru că realizările vin de la sine, și ceva realizări spirituale avem și noi, mai dă-i dracu’, nu-i putem pupa în cur în continuu.

Hăituiți de otomani și umiliți de comuniști, bucureștenii au totuși multe de uitat și de învățat.

Despre arta lui Sergiu Nicolaescu

Haide să scriu și eu despre Sergiu Nicolaescu: nu de alta, dar chiar mi se pare un subiect demn de interes. Încet-încet o să ducem pe ultimul drum cu onoruri militare toți borfașii acestei țări, doar pentru că în spatele lor se află un politician cu gura mare.

Desigur, Sergiu Nicolaescu nu a fost un borfaș. A fost un securist responsabil cu propaganda cinematografică, înzestrat cu talentul organizatoric demn de un inginer. Toată lumea apare la televizor și-l laudă pentru cât era el de organizat. Da, ăsta e meritul oricărui inginer respectabil. Cum ajunge un inginer regizor de film e o problemă pe care numai un membru de partid v-o poate explica.

Să vii să susții că Nicolaescu este un dizident doar pentru că a filmat o scenă într-o biserică mi se pare o prostie. Să susții că băiatul ăla… comisarul Moldovan, nu era modelul ideal de comunist mi se pare iarăși o prostie. Moldovan  nu era comunist, doar îi bătea pe legionari în numele legii.

Unul dintre huiduitorii de la incinerare a apărut la televizor spunând că “Ïstoria românilor a făcut-o domnul Nicolaescu” – gura păcătosului adevăr grăiește. Filmele istorice ale lui Nicolaescu sunt propagandă pură. Au fost instrumente de manipulare a prostimii, iar prostimea le-a luat ca atare.

Din filmele lui Nicolaescu am aflat cât de tare era Mihai Viteazul, și ce frumos a unit el principatele. Nu am aflat cât de mult îl ura poporul pentru idealul lui îndrăzneț.  Am mai aflat ce răi erau legionarii, și cât de buni erau comuniștii. Din punctul meu de vedere, cel mai bun film al lui Sergiu Nicolaescu rămâne “Orient Expres”, pentru simplul fapt că are o poezie nefirească filmelor lui.

Pe de altă parte, e foarte greu să-i oferi lui Nicolaescu un contramodel. Sigur, Pintilie este o variantă, și încă una foarte bună, de regizor cu nerv, cu idei, la fel de organizat ca Nicolaescu, dar nu la fel de pupincurist cu regimul. Din păcate, Lucian Pintilie face parte tot din vechea generație.

Nicolaescu susținea că nimeni nu va face vreodată filme atât de mari ca ale lui. Sigur, e vorba de mărimea platoului, de numărul imens de actori, și de înălțimea clădirilor filmate (la Mihai Viteazul, e vorba mai ales de înălțimea stâlpilor de telegraf de pe câmpul de luptă… știți ce greu e să-i prinzi în cadru?).

Da, nimeni nu va mai face vreodată filme atât de “mari” ca ale lui Nicolaescu, pentru că nimeni nu va ma avea din fericire banii lui.  Sincer să fiu, nici nu vreau să mai existe vreodată vreun regizor care să sugă atât de mulți bani de la bugetul de stat. Pe același principiu, Ceaușescu ne-ar putea reproșa că nimeni nu va face în România o casă mai mare decât Casa Poporului. Nu pot decât să mă bucur. La drept vorbind, nu aveam nevoie nici de asta – mă piș pe ea. E un monument al grandomaniei comuniste, ridicat cu multe sacrificii umane, de care în prezent se bucură niște corupți. Două mii de Case ale Poporului nu fac cât Voronețul, sau cât biserica de la Curtea de Argeș, sau cât cea mai mică bisericuță, din cel mai mic și mai necunoscut sat din România. Băi, hai să gândim ateic: măcar în biserici intră niște băbuțe amărâte cărora personal nu le poți reproșa nimic. În Casa Poporului intră foștii securiști turnători sau torturatori, împreună cu actualii securiști turnători sau torturatori.

Cam la fel e și situația filmelor lui Nicolaescu: desigur, au fost mari. Dar la drept vorbind, de unele dintre ele nici nu prea aveam nevoie. Și dacă în istoria filmului românesc nu exista comisarul Moldovan ce se întâmpla? Era comisarul Moldovan o gură de aer mai prospăt decât Mitică al lui Pintilie? Poate că dacă filmele românești în vremea comunismului nu ar fi fost majoritar atât de fidele regimului, după ’90 nu am mai fi suferit de dezinhibiție explozivă cu organe genitale exprimate oral la fiecare cinci minute.

Vedeți, și aici e o problemă. Tânăra generație de regizori, cu excepția lui Caranfil și a lui Mungiu, a produs numai excremente. Ultimul film românesc pe care l-am văzut a fost “LoverBoy”. Ce e frate prostia aia? Sau “Moartea Domnului Lăzărescu”? Sau “Aurora”? E foarte greu pentru un regizor tânăr (repet: exclud din discuție pe Caranfil și Mungiu) să-l înjure pe Nicolaescu, pentru că filmele noi sunt proaste, fără poveste, fără cap și coadă, nu au doza aceea de comercial care să le facă plăcute de public. Așa cum filmele lui Nicolaescu nu aveau doza accea de “underground” care deasemenea să le facă plăcute de public. Așa cum este de exemplu “Terminus Paradis”, “Balanța”, “O vară de neuitat” ale lui Pintilie, sau “Filantropica” lui Caranfil, sau “Occident” al lui Cristian Mungiu. Personal vă recomand și “Undeva în Est”, “Padureanca”  și “Capul de zimbru” ale lui Nicolae Mărgineanu, ca să vă amintiți că da, puteam trăi foarte bine și fără filmele propagandistice ale lui Nicolaescu.

Emil Cioran – Pe culmile disperării

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?” (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă”(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord”:

Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat.” (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape”? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…”(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.”(10)  […] “Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.” (11)

Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?” (95)

Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?” (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.” (12) […] “La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.” (13)

Pesimismul este contagios:

De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi.”(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?” (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.” (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?” (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic.”(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?”(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism , la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.” (177)

Istoria regalităţii în România, povestită pentru cocalari, manelari, reporteraşi şi bloggeraşi.

Regele Mihai precizează că atunci când prinţul Carol a jurat să guverneze ca „monarh constituţional”, supuşii săi români au acordat mai multă importanţă verbului „a guverna”, decât adjectivului „constituţional”. Adică… „Hă, hă… vine ăsta să ne conducă!!!” în loc de  „Ăăăăăăăăăă, vine ăsta să ne aducă o lege!”

Din 1866 şi până acum lucrurile nu s-au schimbat. „Nemţălăul” ăsta enervant, că ne place sau nu s-o recunoaştem, a transformat ţăranii zdrenţăroşi ai plaiurilor mioritice într-o armată de 50.000 de soldaţi care i-au bătut pe turci la Plevna.  Să ne înţelegem: până la Carol I, românii nu i-au bătut niciodată pe turci. Adică să le dea o bătaie d-aia bună, de să zică ăia „Frate, noi aici nu ne mai întoarcem”.  Până la Carol I, am făcut pe nebunii, câştigam o bătălia la 10 ani, şi între timp ne fofilam: „Hai că vă mai dăm un borcan de gem, hai că facem cinste cu un kil de ţuică, stai că am tăiat porcu’, na nişte şorici să-i duci lu’ paşa… cum, nu mănâncă porc? N-are nimic, tai o oaie!”. După Carol I nu s-a mai întâmplat asta.

Imbecilii cred multe, dar imbecilii există pentru că i-a imbecilizat comunismul. Şi după comunism au venit cocalarii, manelarii, bolggeraşii şi reporteraşii. După comunism a venit Andrei Gheorghe, Cristian Tudor Ţopescu, Robert Turcescu, Ion Cristoiu, Mircea Badea şi alţi membri ai acestei armate de „părerişti” care continuă munca de îndobitocire atât de elaborată a regimurilor totalitare anterioare. Ca să influenţeze mase de oameni cât mai variate, pretind că se ceartă între ei, creînd astfel aparente tonalităţi discordante, când de fapt mănâncă toţi din strachina unor moguli de presă, în unanimitate formaţi pe băncile securităţi politice. Ei au o părere despre orice. Părerile, vorba lui Larry Flint, sunt ca găoazele: fiecare are una. Băi, ăştia au găoaze multiple… se cacă prin ţâşnitoare: de la alinierea stelelor, trecând prin istorie şi arheologie, ajungând în politică, economie şi societate, ăştia au o părere, de fiecare dată menită să ne pună pe gânduri, pentru că noi suntem proşti şi nu ştim să gândim şi singuri. Vin ei să ne ajute.

Regele Carol I nu a avut coroană de aur. Nimeni nu repetă asta, lăsând opiul comuniştior să-ţi facă în continuare efectul. Şi-a făcut coroană din tunurile capturate la Plevna, specificând că ţara pe care o conduce e prea săracă pentru ca el să aibe o coroană din aur. Multă lume se întreabă de ce am adus noi un principe străin, când aveam slavă domnului de unde să alegem un purtător de sceptru în locul lui Cuza. Simplu: nişte politicieni deştepţi formaţi prin Occident şi-au dat seama că avem nevoie de o constituţie, ca să nu mai facă fiecare voievod ce vrea din ţara asta. 500 de ani am fost conduşi de băseşti, care veneau la putere şi făceau ce le trecea lor prin minte, fără să ţină cont de vreo lege superioară lor. Aşa că aveam nevoie de o lege, de o constituţie. Problema era că nimeni nu ştia să o redacteze, nimeni nu avea aces la un model de constituţie, ca măcar să se inspire, şi nici o ţară vecină nu ar fi acceptat o constituţie generată ad-hoc de nişte ţopârlani. Aşa că regina Victoria a Marii Britanii împreună cu Napoleon al III-lea, şi cu acceptul lui Bismark ni l-au trimis pe Karl de Hohenzollern. Carol I ăsta a făcut trei lucruri mari: ne-a făcut o constituţie după modelul belgian, i-a bătut dracului pe turci, că mă plictisesc eu să tot citesc despre bătăliile noastre cu turcii… şi ne-a făcut regat, adică ne-a trecut de la organizarea medievală, cu paloşe şi bolovani, la organizarea secolului XX, cu automobile şi ceva armament (puţin, dar „ceva”!). Dacă ne-a făcut o constituţie, i-a învăţat pe români să-şi facă partide, şi le-a arătat cum să stea unii dintre ei şi în opoziţie, că prea roiau toţi în jurul lui ca muştele la bec.

Pentru că fiica lui Carol I a murit de tânără, după el a urmat la tron un nepot de-al său, Ferdinand, viitorul soţ al reginei Maria.

Mai ţineţi minte că Lucian Boia remarca în jurul reginei Maria a României o mitologie ce ascundea anumite părţi de adevăr? Adevărul este că regina Maria chiar a organizat activitatea Crucii Roşii, şi chiar refuza să poarte mănuşi când îngrijea bolnavii de tifos. Adevărul este că ea chiar şi-a dorit să intrăm în război de partea Antantei, şi datorită ei era Ferdinand antantofil. Minunata regină şi mamă nu era însă şi soţia perfectă, aşa cum vroia Ion Duca să ne-o arate. Relaţia ei cu Barbu Ştirbey a fost cauza guvernării atât de îndelungate a liberalilor, iar regele nu i-a murit în braţe, aşa cum o arată comunicatul oficial pus la punct de Duca.  Binenţeles, aceste mici picanterii demne de „Click” sau „Cancan” nu pot umbri meritele acestei femei

Ferdinand a făcut tot trei lucruri importante: ne-a scos din primul Război Mondial, a făcut marea unire, şi a îmbunătăţit constituţia.

Dar cel mai mare bine pe care l-a făcut Ferdinand a fost faptul că ne-a ferit de Carol al II-lea. Imbecilii despre care vorbeam adineaori trebuie să ştie că nu Carol al-II-lea a urmat firesc la tron, ci Mihai. Carol al-II-lea a fost rege pentru că noi românii am vrut asta, nu pentru că asta a fost dorinţa casei regale.   Toţi cretinii când vorbesc de monarhie în România zic „Ce bă… să fim ca pe vremea lui Carol al II-lea?”. Răspunsul firesc este „Prostule, Casa Regală nu l-a vrut pe Carol al II-lea, românii l-au vrut.”. Pe Carol al II-lea nu l-au vrut nici măcar Casele regale vecine: la Londra s-a făcut de căcat, în Grecia era clar că nu avea ce să caute, după cum şi-a bătut joc de Elena, iar în rest monarhiile erau în declin şi numai la el nu se mai uitau. Dar românii, în deplina lor genialitate l-au vrut rege. Cum s-a întâmplat? Din invidie!

Carol al II-lea s-a căsătorit prima oară cu Ioana Lambrino. Mariajul a fost repede anulat, nefiind acceptat de Casa Regală, apoi a urmat nunta cu principesa Elena. O cunoaşte apoi pe Magda Lupescu, şi-i scrie lui taică’su pe 21 decembrie 1925 că renunţă la tron. Ferdinand îl mai lasă să se gândească, dar ăsta nimic… ceva gen „Nu vin bă, că n-am chef să-i pup în cur pe liberalii tăi!”. Carol al II-lea nu-i suporta pe liberali, pentru că Barbu Ştirbey, amantul reginei, era liberal, şi pentru că pur şi simplu liberalii nu vroiau un rege fustangiu.

În fine, Ferdinand lasă prin testament totul reginei Maria şi lui Mihai, apoi din nefericire, moare. Urmează deci un la tron un rege mic şi o Regenţă, care să-l ajute.

Primul nemuţumit a fost Iuliu Maniu. Era clar că după testamentul lui Ferdinand la guvernare urmau să vină tot liberalii. Liberalii erau un partid capabili, dar ţărăniştii erau iubiţi. Pentru că ştiţi din propria experienţă că niciodată, dar nici un pic, românii nu iubesc oamenii capabili. Liberalii au guvernat pe timp de război, aşa că aveau experienţă. Era greu să renunţi la ei. Era greu pentru Maniu să devină prim-ministru. Dar… avea speranţe, şi la fel ca orice român, credea că se pricepe la toate. Aşa că l-a chemat la o discuţie pe Carol al-II-lea, care s-ar rezuma cam aşa:

„MANIU: Să fii rege cu noi la guvernare ai primi?

CAROL AL II-LEA: Să auzim condiţiunile!

MANIU: Să te desparţi de amanta Lupească primeşti?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!

MANIU: Să te împaci cu principesa Elena primeşti?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!

MANIU:  Să fii membru al Consiliului de Reganţă vrei?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!”

Carol al-II-lea minţea, evident. Maniu ar fi vrut puterea, dar în condiţii normale: nu era loc de amantă, din moment ce mama lui Mihai era Elena. Condiţiile erau prea aspre pentru gustul lui Carol. Ar fi vrut el puterea, dar nu cu forţa. Nu vroia sub nici o formă să încalce lega lăsată de tatăl său. Avea nevoie de un trădător, nu de un luptător, aşa că a bătut la uşa mult mai conciliabilului Mihalache, şi au pus amândoi de o gogoaşă. L-au numit premier pe Mironescu vreme de o zi. Acesta l-a destituit pe Mihai din funcţia de rege şi l-a adus în locul lui pe Carol al-II-lea. Pentru încălcarea reglementării, Mironescu a fost repede destituit şi a venit un altul în locul lui. Şi uite aşa a ajuns Carol al-II-lea rege.

Aşa cum ne-a plictist o vreme Cartianu cu articole despre Ceauşescu în „Adevărul”, acuma ne plictişeşte Cristoiu în „Historia” cu articole despre Carol al II-lea, pentru că dacă nu ştiaţi, Cristoiu coace o carte despre Carol al II-lea.  N-am nimic cu faptul că băieţii ăştia scriu cărţi, dar e musai să-şi publice ciornele undeva?

În fine… şi avea domnu’ Cristoiu la un moment dat un articol în care arăta cât de pupincurişti erau actorul Mişu Fotino şi actriţa Elena Galaction cu „dictatorul” Carol al II-lea. Morala era că românii sunt tentaţi să pupe în cur puterea din născare, şi nu ca urmare a comunismului. Bine, pentru domnul Ion Cristoiu, care este mult mai prost ca noaptea, asta e o mare descoperire. El nu ştie că pupincurismul puterii e un arhetip, care nu ţine nici de români, nici de individualitatea omului aflat la putere. Dacă citea ştiu şi eu… un „Ubu rege”, un „Caligula”, un „Regele Lear” şi alte piese de teatru, că de obicei în teatru e ironizată situaţia asta, nu ar mai fi publicat un articol în care generealizează o situaţie folosind două exemple. Nu ştiu cu cine au fost mai pupincurişti românii, cu Ceauşescu sau cu Carol al II-lea, dar ştiu că deocamdată la cele două exemple şocante ale lui Cristoiu se opune toată arhiva Securităţii din timpul lui Ceauşeşscu.

 Dar să revin la subiect:

Refuzând colaborarea cu partidele istorice, Carol al II-lea şi-a tăiat craca de sub picioare, aşa cum spune chiar regele Mihai. Responsabilitatea unei guvernări relativ normale a căzut pe umerii lui Armand Călinescu, un antinazist capabil.  Dar legionarii n-au fost atenţi la cuvântul „capabil”, ci la „antinazist”, aşa că l-au asasinat, aşa cum au făcut şi cu Iorga. Românii erau mai ocupaţi aşadar să belească politicieni decât să ia o poziţie fermă în conflictul dintre ruşi şi nemţi. În urma pactului Ribbentrop-Molotov am pierdut Basarabia şi Bucovina: ruşii au luat-o, şi nemţii ne-au zis „Lăsaţi-i să v-o ia!”. De partea oricui am fi fost, tot era prost. Apoi tot nemţii ne-au şantajat: ne-au luat Dobrogea şi au dat-o Bulgariei, ca să-i aibe ca aliaţi, apoi ne-au garantat integritate teritorială la ce ne-a mai rămas, dacă suntem de partea lor. Sexy, nu?

Vă daţi seama că în tot acest timp românii se împărţiseră în tabere pro şi anti-germane,  pro şi anti-sovietice, ca şi cum vreuna dintre aceste puteri ne-ar fi garantat marea cu sarea? Vă daţi seama că din 1940 până acum, românii gândesc comparativ, nostalgic şi  admirativ termenii de „comunist” şi „nazist”, când de fapt ambele specimene l-au futut în cur? Legionarii lui Codreanu credeau că Hitler o să purifice ţara de jidani, şi o să le dea guvernarea, când Hitler a fost primul care le-a dat muie. În plin război Horia Sima s-a apucat de crime civile… cu ce îi era asta de folos lui Hitler? I-a dat deci lui Antonescu mână liberă să îi înlăture de la putere. Lucreţiu Pătrăşcanu a crezut că e mai bine cu comuniştii, aşa că a fost primul eliminat din ecuaţia pusă la punct de liderii formaţi la Moscova, Bodnăraş, Pauker şi Gheorghiu-Dej. În ’45 urma să fie interogat de Curtea Marţială cot la cot cu Corneliu Coposu.

Pe mentalitatea asta cretinoidă s-a bazat la cele două alegeri şi Băsescu. El a înţeles că poporul ăsta nu s-a schimbat cu nimic din ’40 şi până acuma, şi pe asta a mizat. A înţeles că oamenii urăsc comunismul, şi le-a dat ce a vrut: a condamnat comunismul, şi gata! A anatemizat PSD-ul, Iliescu e Satana, şi dacă ştim cine e Satana ne doare-n cur pe unde umblă Belzebut! Mi se pare logic. Domnule, orice s-ar întâmpla pe lumea asta, trebuie să te afli într-una din astea două tabere!

De fapt, cui îi păsa de ce se întâmplă cu ţara asta? Lui Carol al II-lea? Acuma dacă a băgat bani în cultură şi-n aripa nouă a Palatului Cotroceni înseamnă că a iubit ţara? În cultură a băgat bani încercând ineficient să-i prostească pe intelectuali, aşa cum a făcut şi Năstase, iar în aripa nouă a palatului a stat el, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, nu poporul.

Singurele care au suferit pentru ţara asta, după moartea lui Ferdinand au fost două femei şi-un copil, de care românii, ca nişte bravi luptători curajoşi, şi-au bătut joc cum au ştiut mai bine. Cât timp a fost rege, Carol al II-lea a făcut tot trei  lucruri: a umilit-o pe nevastă-sa, a futut-o pe Magda Lupescu, şi s-a văitat că ţara e într-un mare impas. Exact… dar exact acelaşi lucru l-au făcut şi politicienii vremii

Principesa Elena a suferit ca un câine: a fost înşelată atât de Carol al II-lea cât şi de popor. Nu doar că i s-a interzis să-şi vadă fiul, fiind ţinută pe la uşi de „apărătorii dreptăţii” româneşti, dar la un moment dat i s-a interzis să-şi vindece fiul de apendicită. A fost obligată de politicienii români să declare că ea nu doreşte împăcarea cu regele, pentru a nu exista riscul ca regele Carol al II-lea să nu mai fie iubit e popor. Antonescu a umilit-o pe ea şi pe Mihai de câte ori a avut ocazia. Pentru că multă vreme lui Mihai i s-au ascuns numeroase hotărâri luate de Antonescu. Când a fost însă capabil să înţeleagă că suntem într-un mare rahat, că şi nemţii şi ruşii vor să ne-o tragă, şi nimeni nu o să ne ajute, şi-a asumat riscul făcând gestul de la 23 august. Era singura soluţie care putea salva cât mai multe vieţi, nu neapărat să garanteze integritatea teritorială: nemţii o luau pe coajă, şi din partea lor numai Antonescu mai aştepta ajutor. Urma să fim atacaţi de ruşi, de americani şi de englezi. Singura soluţie era nu doar pacea cu ţările aste, ci întoarcerea armelor împotriva nemţilor.

Ideea era că degeaba ne retrăgeam din război şi lăsam puterile Centrale să înainteze. Trebuia să facem noi treaba lor, pentru a fi demni de intergritatea teritorială.

Molotov a promis că nu invadează România, iar englezii şi americanii o bombardau. Bine, la drept vorbind, nu-l credea nimeni pe Molotov, dar nu aveam nici o ieşire. Ivor Portr, a cărui carte despre regele Mihai mi-a amintit că trebuie să scriu articolul ăsta, romanţează un pic momentul de la 23 august. Eu nu fac asta, pentru că nu am nevoie de aprobarea nici unui editor ca să ţin un nenorocit de blog: la 23 august, oricum am fi făcut, urma să o belim! Ideea era dacă o belim „azi”, cu Hitler, sau „poate mâine” cu Stalin. Şi Regele Mihai, după ce a stat cu spatele la Stalin, i-a întors spatele şi lui Hitler. Păi voi credeţi că numai de „florile-mărului” a fost el invitat de regina Marii Britanii  la nunta lui William cu Kate? Lasă, că „sunt rude”! Ce, Mircea Lambrino nu e rudă? De rudele incompetente mai şi uiţi! Voi credeţi că „de puţă verde’n vânt” e respectat omul ăsta pe plan mondial de zece ori mai mult decât va fi vreodată respectat poporul ăsta în următorii 500 de ani?

Pentru „intelectualii obiectivi” din ziua de azi, comunismul a apărut în România undeva în ’44, dacă nu, chiar mai devreme, odată cu apariţia primului partid socialist. Intelectualii foarte-foarte obiectivi, bagă mâna-n foc că şi Adam a fost un bolşevic nenorocit infiltrat în spaţiul mioritic. Ei uită că pentru oamenii care au trăit în prima jumătate a secolului XX, speranţele pentru România au fost definitiv pierdute în ’47, odată cu abdicarea regelui. Din anul acela, duşmanii politici nu şi-au mai dat mâna aşa cum a făcut Maniu cu Antonescu.

Procedura de abdicare, deşi a încălcat toate normele constituţionale, s-a aplicat şi este validă. Cum se poate? Întrebaţi-i pe Băsescu şi pe Iliescu, nu de alta, dar ei se pricep mai bine la „dreptul bolşevic”.

Apoi… unii imbecili se întreabă de ce să arătăm un respect deosebit pentru regina Ana. Păi, să vedem: deşi abdicase, Regele Mihai s-a gândit la viitorul urmaş la tron. Multă vreme nu a crezut că România e definitiv pierdută. I-a trebuit timp să se convingă că untem un popor de idioţi. Dar Ana de Bourbon era de religie catolică, iar constituţia monarhică prevedea ca regele să aibe confesiunea ortodoxă. Deci Mihai nu putea deveni catolic. Regina Ana avea nevoie de o dispensă pe care nu a primit-o. Aşa că au fost căsătoriţi de regele Paul al Greciei. Deci să ne fie clar: regina Ana s-a certat cu tot Vaticanul pentru regele care ţinea morţiş la posibilitatea de a ne ajuta.

Na, că iar am un ton manifestant, şi-mi sar în cap cretinii.

Şi acum, dintr-un nor de fum şi ceaţă, reapare bouleţul, cioflingarul, sâsâitul cu limba cuiburită-n strungăreaţă… (zgomot de tobe…) … Ion Cristoiu… care vine să ne spună că el nu are încredere în Radu Duda, şi că vezi-Doamne, Radu Duda nu ar fi un rege bun pentru România. Bine, Cristoiu e mai prost decât o ţelină, pentru că ţelina, în marea ei înţelepciune, ştie că Radu Duda nu poate fi nici în cea mai gravă situaţie, urmaşul la tron al regelui Mihai.

Oricum, nu mai contează, pentru că posibilitatea ca azi să existe nişte politicieni care, la fel ca în 1866, să dorească revenirea României la Monarhie Constituţională, este exclusă. Un calcul matematic simplu vă poate demonstra că neuronii din capul politicenilor români nu pot genera şi duce la îndeplinire o asemenea idee.

România acum, este ca o curvă, care ar putea deveni zână, dar i-e teamă că dacă se face zână, nu i-o mai trage nimeni prin uşa din dos.