Marin Preda – Delirul

„Delirul” putea fi cel mai bun roman al lui Marin Preda dacă era terminat. Adică nu e nici foarte politizat, ca finalul „Moromeţilor”, nici nu trage spuza pe viaţa grea a teleormănenilor care o freacă la fierăria lu’ Iocan. În plus, e scris cu ceva mai mult subtext decât „Cel mai iubit dintre pământeni”. Dacă acolo era clar că regimul e de vină, aici nu prea înţelegem ce vrea autorul:

Aparent face ceva bine: îi înjură pe legionari! Comunistic vorbind e bine. Dar nu prea îl înjură pe Antonescu. Pare cam obiectiv. Îl descrie pe Hitler ca pe un mare tiran al istoriei. O fi vreo parabolă, ceva?

 În fine, aici se înfundă comentariile literare idioate despre personalitatea lui Ilie Moromete, ţăranul român contemplativ… căcat… un oltean leneş şi nimic mai mult. Punctul de vedere al lui Achim mi se pare foarte just: ce-a făcut Moromete la viaţa lui? A mestecat tutun şi s-a uitat la oameni. Atâta tot! Ce dracu’ te pun toţi să descrii un bădăran cu apucărturi poetice?

 „…cei bogaţi au griile lor negre pentru averea lor, cei săraci, uită mai uşor de ei, doborâţi de povara muncii, şi când vremurile sunt bune şi ies şi ei la porţile lor mici, speranţa care li se citeşte pe chipuri e mare şi curată.”(pag.41)

 Universul rural o fi el aşa, mişto în cărţile lui Preda, dar să nu ignorăm scena în care colegul lui Nicolae Masă, care nu plăteşte birtaşului pentru simplul fapt că-şi permite… că doar nu e la el în sat. Mentalitate pur românească: românului i se pare mai frumos în străinătate pentru simplul fapt că în străinătate îi este ruşine să facă porcăriile pe care le face aici în ţară. E ca o curvă care o suge pe doi lei în scare blocului, dar când o ia un englez de nevastă face pe virgina. Corect! De ce nu? Tăranul funcţionează invers: la el în sat e domn, că-l ştie lumea. Când aterizează în oraş loveşte şi-n stânga şi-n dreapta… că ce căcat, doar nu e la el acasă!
Achim pleacă de acasă promiţându-i soţiei că nu va „încăleca pe şeaua alteia”. Bine… promite asta aşa, din principiul… inerţiei. Când ajunge în alt univers, vede lumea cu alţi ochi.

 Foarte bună povestea cu vulpea şi pasărea roşie: aşa suntem şi noi, românii? Un popor care-şi face singur rău din inerţie: am fost învăţaţi să suferim, şi nu ştim cum altfel să ne ducem zilele. Nu putem avea tineri fericiţi dacă nu sunt bolnavi, nu putem avea mame zâmbitoare dacă nu şi-au piredut cel puţin un copil într-o maternitate jegoasă, nu putem dansa de bucurie dacă nu avem salarii de căcat… da… murim şi avem sufletul plin…. nu ştiu exact cu ce e plin, dar e bine că e plin, nu e ca la alţii… gol!

Iată starea de fapt a acestei ţări: România se împacă de minune cu sărăcia şi nevoile, aşa e ea bucuroasă. România a inventat sărăcia aşa cum Scrapnel a inventat bomba cu şrapnel. Şi îl chema Schrapnel, nici Ionescu, nici Pizdescu!

 Intrând în casa lui Niki, Ştefan e întâmpinat de maxima dantescă: „Voi, che entrate qui, lasciate ogni speranza”. Iniţial el crede că stihul caraterizează relaţia lui cu Luchi. De fapt, e vorba de noua lui viaţă, care îi rezervă numai dezamăgiri. Oricum, foarte bună coincidenţa: România de azi mai are un Patriciu patron de ziar.

 O scenă admirabilă este aceea în care poetul vrea să scoată un ziar cu subiect politic sub pretextul că pe el nu-l pot lăsa indiferent treburile cetăţii şi ale ţării. Evident, un finanţator îi face o propunere foarte costisitoare de a nu părăsi literatura lui din înaltele sfere artisitice. Răspunsul poetului, acest domn pe care-l putem numi Licheanu, Patarepitici, Peleşu, Cârţărescu sau cum credeţi dumneavostră de cuviinţă dă un răspuns genial la propunerea mogulului: „Adu banii încoace şi dă-i în pizda măsii de lichele!”

 „De ce nevoile? De ce în această ţară dintre cele mai bogate din lume, „sărăcia şi nevoile?” Eram noi acum patru-cinci sute de ani cel mai sărac popor din Europa?”(pag.265)