DUNE – battle of Corrin

Iată dar şi multaşteptatul final al „legendelor Dunei”: aici e dezvăluită geneza marilor personaje din saga Dune, menită nu doar să facă loc „preludiilor” ci să arunce cu şi mai mult noroi în „Enciclopedia” lui Mc.Nelly: Vorian Atreides hotărăşte să distrugă orice urmă a maşinăriilor, sătul să le ţină în stand-by pe planeta Corrin. Binenţeles că vor muri oameni nevinovaţi, dar nobila lor moaret nu o va pricepe Abulurd Harkkonen, şi astfel va începe ura dintre Atreides şi Harkonneni să se înfiripe. Cultul Serenei Butler va formula legile împotriva maşinăriilor, vrăjitoarele de pe Rossak se vor transforma în Bene Gesserit, Titanii for fi exterminaţi, Faykan Butler se va autointitula Corrino în amintirea planetei exterminate,  Gilbertus Albans va fi primul mentat, şi alte câteva secrete pe care nu le dezvălui ca să nu spulber curiozitatea… un final prea mult aşteptat ce va fi absurd de prelungit.
PS: circulă la români traducerea „bătălia finală” a acestui titlu… cam aiurea…

Reclame

Dune – advent

Nu e clar oare că orice continuare a cărţii „Canonicatul Dunei” va avea acelaşi subiect indiferent de persoana care o va scrie? Nu este posibil (ştiu că repet…) ca finalul sagăi „Dune” sa fie tocmai cel scris de Frank Herbert, pentru că nimic altceva nu mai poate fi spus? Dacă aveţi ceva răbdare, puteţi citi desigur şi fanscriptul lui Marco van Leewen, dar credeţi-mă ca şi în acest caz non-nava se va întoarce acasa după mulţi ani, Onoratele Matre se vor dezvolta într-o facţiune şi mai periculoasă, iar Calea de Aur a Kwisatz Haderach-ului (… penibil de previzibil…) nu va fi altecav decât o întoarcere în timp, în punctul naşterii lui Muad’Ib: renăscut din misterioasele celule ghola, Leto I îşi va influenţa singur destinul. Nu, aşa ceva nici un autor respectabil nu ar fi putut scrie.

DUNE – enciclopedia

Dacă „whispear of Caladan Seas” este lucrarea cea mai fantastică a sagăi Dune, atunci „Enciclopedia” lui Wilson E. McNelly este cea mai ştiinţifică: de la elementele unui distrai până la gradele de rudenie ale marilor case, de la felul în care îşi ornamentase Leto II castelul, până la scandaloasele detalii despre Jihadul Butlerian – totul calr şi concis până la cel mai mic amănunt, cu o splendidă bibliografie fictivă, mă rog… un volum serios demn de zorii genului SF. Mă miră faptul că nu s-a tradius în română această carte (ambiţia urmaşilor o fi de vină) care rămâne din păcate cel mai important „fan draft”, şi singurul aprobat de Frank Herbert însuşi (a fost publicat în timp ce autorul încă mai trăia, cu acceptul şi intervenţiile acestuia). Cu siguranţă Brian Herbert, supărat că McNelly a scris într-o carte ce a scris el şi Kevin J. Anderson în … să vedem… actualmente 11 cărţi şi vreo 7 nuvele (pot să mă înşel, că sunt tare multe), a permis editurilor din România să-i publice opere condiţionându-le să nu menţioneze nicăieri, nici măcar în glumă, de cartea lui McNelly, mult mai valoroase de fapt decât cele „N”-şpe variaţiuni ale lui şi ale epigonului ăla mic.

DUNE – „saga”

Eu am crezut că „Dune saga” este o nuvelă apărută sub pseudonimul Rising Sun, deoarece autorul a sperat să o publice fără acordul Herbertilor (din păcate, asta e o problemă: indiferent când de bune sau proaste sunt fan-scripturile, ele nu pot fi citite decât gratuit). Dar, de fapt… „Dune saga” e publicată sub pseudonim pentru că e o prostie. În primul rând nu ştim când se petrece acţiunea: dacă e după epoca Tiranului, de ce se vorbeşte despre Dispersie? Dacă e după Dispersie, ce mai caută Duncan Idaho şi neamul Atreides ale cărui gene parcă fuseseră dispărute? În fine, dacă e după ultimul volum al lui Brian Herbert, de ce se mai caută Kwisatz Haderachul. E clar că autorul nu e străin de urmările lui Brian Herbert: ce personaj e ăla… Serena Retlub (adică „Butler” citit invers). De unde până când e Vladimir Harkonnen strămoşul lui Vlad Ţepeş? Să mai continui?

DUNE – I, Scytale

Edward St. Boniface îşi imaginează un jurnal foarte straniu al Dansatorului Faţă Scytale, fiinţa care a reuşit să transceandă timpul, asemeni lui Duncan Idaho. Personal mă aşteptam să văd nişte motivaţii mai coerente la acţiunile acestui personaj care în fond vrea să cloneze întreaga umanitate, dar se pare că autorul nu găseşte nimic mai bun decât „I really am despicable” – mda, păi sincer să fiu foarte rar un personaj negativ recunoaşte că e rău şi e şi mulţumit de asta. Dar mă rog… e un SF, aşa că orice e posibil. Oricum, jocul de imaginaţie nu zburdă foarte mult: e doar o repovestire a cărţilor lui Herbert într-o variantă foarte sintetizată.
varianta completa a carţii o găsiţi aici.

DUNE – pearls of Poritrin

Deşi majoritatea fanilor includ povestirea „Pearls of Poritrin” a lui Alan Sullivan în saga Dune, legăturile ei cu universul lui Frank Herbert sunt aproape inexistente. Simpla existenţă a planetei Poritrin în această ecuaţie nu înseamnă că avem de-a face cu o acţiune petrecută în Duneverse: personaje noi, planete noi, astfekl încât singura mea nelămurire este: de ce s–a folosit Alan Sullivan de Poritrin? Avea ideea unei povestiri mediocre şi se temea că nimeni nu i-o va citi, drept pentru care a apelat la ideea de a o integra forţat într-o sagă celebră? …sau – aşa cum recunoaşte el – s-a inspirat pe sine cu „Elixir”?

DUNE – Elixir

Să presupunem un alt preludiu al Dunei: să zicem că înainte cu două generaţii de naşterea lui Muad’Ib, un ixian isteţ pe nume Borno reuşeşte să descopere formula de concepere a melanjului. Evident că toate marile case ar începe să se frământe: mama lui Vladimir Harkonnen, Xhosa Harkonnen va fi prima care va încerca să pună mâna pe putere. Apoi ar mai fi şi Elrood IX, actualul împărat. Şi undeva pe Caladan, Philip Atreides, tatăl lui Leto, ar fi şi el afectat de invenţia lui Borno. De fapt, trădat de soţia sa, Allyria, acesta ar fi nevoit să îl ucidă pe Borno şi să-şi crească fiul departe de uneltirile propriei mame. Să nu uităm de Bene Gesserit, care s-ar implica direct în problemă prin intermediul Cucernicei Maici Lucinda Parterre, la a cărei funcţie ar râvni zadarnic Mohaim.  Mda, presupunerile sunt frumoase. Certitudinile sunt  însă altele: această acţiune chiar a fost povestită de Alan Sullivan în nuvela „Elixir”, scrisă între anii 1986 şi 1989. (cu un deceniu înainte de preludiul lui Brian Herbert), şi o găsiţi gratuit la lectură  aici: