Henryk Sienkiewicz – Pan Wolodyjowski

Cea din urmă carte din trilogia pe care Sienkiewicz o menise să îmbărbăteze inimile cititorilor de literatură istorică se termină cu moartea eroului. (na că am dezvăluit finalul). Cu excepţia faptului că aveţi şansa să vă reîntâlniţi cu Zagloba, nu rataţi nimic excesiv de interesant. Sincer să fiu, felul în care se desfăşoară acţiunea e un pic redundant cu al celorlalte două cărţi, aşa că nu o recomand hiperactivilor. Cartea rămâne însă un reper pentru o literatură bine scrisă, fraze îndelung gândite şi… mă rog… genul de scriere demult apusă la care am încetat să mai aspirăm măcar.

Henryk Sienkiewicz – Cavalerii teutoni

 „Cavalerii teutoni” rămâne pentru mine un reper foarte coerent pentru ceea ce înseamnă romanul istoric în adevărata sa complexitate. Spun asta nu doar pentru că are un fir narativ firesc,m cu suişuri şi coborâşuri, cu „succesuri” şi „eşece”, ca să citez o clasică presidenţială în viaţă la Bruxelles.
În romanul istoric nimic nu e întâmplător; acţiunea e cauzală şi nici o faptă nu rămâne fără urmare: un ostatic fără nume evadează, dar stârneşte furia unei armate; un tânăr aduce jignire unui teuton, şi îşi semnează condamnarea la moarte. Romanul istoric este din cauza asta foarte dinamic, şi de cele mai multe ori exprimă frustrarea autorului în contextul social politic în care scrie. E drept că acest gen de „paralelă significativă” e destinată numai criticilor de specialitate, dar merită să observăm că acum, în contemporaneitate, literatura fuge de realitate, nu o transformă verosimil. Gândiţi-vă că Sienkiewicz scrie acest roman după o perioadă în care coloniştii germani veneau valuri-valuri să ocupe Poznan-ul: scopul povestirii este de a păstra integritatea morală a unei naţiuni cotropite.
Şi aici se remarcă empatia autorului cu cei învinşi, o empatie creştină întâlnită şi în „Quo vadis”. În „Cavalerii teutoni” scena în care Jurand îl iartă pe Siegfried este de o emoţie cutremurătoare. Dacă în „Quo vadis” protagonistul învaţă iertarea creştină indirect, prin pildele pe care alţii i le povestesc, Jurand se creştinează ca urmare a destinului care îl loveşte: înainte ca Siegfried să-i scoată ochii, să-i taie limba şi mâna, el era un călău al teutonilor. Când puterea fizică îl părăseşte, resemnarea creştină este singura şansă de mântuire; nu mai poate fi superior răului decât prin iertare.

Henryk Sienkiewicz – quo vadis

Faptul că nişte oameni au murit cândva în numele lui Hristos pare probabil pentru unii a nu fi altceva decât o legendă incredibilă. E greu de crezut că o religie persecutată a devenit în numai câteva secole o religie unanim acceptată … (nu “persecutantă” cum cred apologeţii cool ai neo-industrialismului). Această  mărire nu ar fi fost posibilă însă dacă atitudinea fundamental creştină nu ar fi fost una de umilinţă. La Sienkiewicz se desfăşoară în plenitudinea sa expansivă pricipiul creştin care l-a revoltat pe Nietzsche şi l-a frustrat pe Malaparte (vezi “Pielea”): victoria aparţine învinşilor. De la romani încoace, istoria ne arată cum creştinii au fost victorioşi prin umilinţă, şi au pierdut importante bătălii cu valurile de eretici ai modernităţii din pricina mândriei.

Henryk Sienkiewicz – Aniela

Moartea Anielei este previzibilă de la primele rânduri ale romanului omonim. E o tristeţe inexplicabilă în tonul lui Sinkiewicz, atât de stranie încât faptul că citeşti practic un jurnal al protagonistului, o confesiune în timp real, nu are nici o valoare. Cred că e un făcut: romanele de dragoste ale scriitorilor clasici se termină întotdeauna prost; probabil dacă s-ar fi terminat bine nu ar mai fi fost ei clasici. La Sinkiewicz e bine că măcar romanele istorice nu intră sub incidenţa acestei reguli, dar din păcate eu nu pricep un lucru: de ce sunt morţile eroinelor din romanele de dragoste clasie atât de stupide? Toate crapă de inimă rea… supărare, necaz… infarct (vezi Thomas Hardy)… Oricum, „Aniela” merită citită pentru simplul fapt că e un compediu intelectualisto-sentimental cum rar mai întâlneşti în literatura universală, dar foarte des în cea românească.

Henryk Sienkiewicz – Prin foc şi sabie

Recomand călduros volumul “Prin foc şi sabie” de Henryk Sienkiewicz amatorilor de SF, că e şi drama istorică un soi de SF în care atâta doar că eroii se bat cu săbiile fără să consume current, şi din când în când nava de transport mai scapă câte-o balegă. Deci cum spuneam, cititorul trebuie să fie înzestrat cu muuuuuultă răbdare de la mama natură (atât de multă încât cel puţin să reziste să-mi citeasă mie cronica până la capăt)…că al boalii Scrijelituschi ăla… sau cum l-o chema, pănă o găseşte pe Helena şi pănă mi ţi-l ia şi mi ţi-l gâtuie pe Bohun, vreo 600 de pagini trec şi nu pricepi de unde atâtea descrieri te-mpresoară de pretutindeni. Şi ca orice SF respectabil, am auzit că binenţeles că face parte dintr-o sagă, deocamdată trilogie… dar cu urmaşii ăştia nu poţi să ştii niciodată la ce să te aştepţi… drept pentru care sunt foarte întristat, că “Potopul” şi „Pan Wołodyjowski” nu ştiu dacă se mai găsesc la librărie, ca să nu mai zic că sunt sătul de descrieri mai ceva decât Băsescu de Tăriceanu înainte de anticipate.