Dan Brown – Îngeri şi demoni

Nu ştiu de ce e ceva penibil în felul în care vorbeşte Dan Brown despre religie, şi este chiar foarte penibilă această atitudine în „Îngeri şi demoni”. Frazele alea cu „Dacă nu tu atunci cine? Dacă nu acum atunci când?” mie unu’ îmi aduc aminte de melodiile lui Fizz. Bine, poate asta era ideea. Oricum, dacă despre „Codul lui Da Vinci” poţi spune că e o ficţiune credibilă, atunci „Îngeri şi demoni” e ditamai SF-ul: popi care fac copii in vitro, fuziuni nucleare purtate în geantă, superavioane rapide şi o mare, uriaşă corporaţie a „deştepţilor”. Robert Langdon, intelectualul cu muşchi, purtând la mână un ceas cu Mickey Mouse, asemeni lui Cristian Tudor Popescu, are o aventură de zile mari terminată în stil James Bond cu o partidă de sex expectativă – foarte frumos! Nu, acum pe bune… îl mai ia cineva în seamă pe tipul ăsta?

Dan Brown – Codul lui Da Vinci

„Codul lui Da vinci” de Dan Brown rămâne în primul rând (aşa cum recunoaşte şi autorul) „o carte de ficţiune”. Deci de ce s-a combătut atâta? Este ce-i drept, foarte bine documentată, dar cu siguranţă literaţii viitorului sătui de atâta simbolistică o vor categorisi drept un roman de susţinere a mişcării feministe. Din păcate, stilul scriiturii e… (vorba lui Hannes Stein), ca un cauciuc. Adică e prost scrisă. Nu are poezie, nu are ritm, nu are dinamism, nu e literară. E ca piesa de teatru a lui Alina Mungiu Pippidi, aia cu „Evangheliştii”: face multă vâlvă teoretică, dar de fapt e prost, chiar foarte prost scrisă. Oricum, discuţiile din jurul ei sunt proaste prin inutilitate. Avem de-a face cu un roman de ficţiune care susţine că Iisus s-a căsătorit şi a avut doi copii.
1. nu e prima ficţiune de acest gen
2. nu tratează o dilemă.
Aşa cum spune personajul Sophie la un moment dat… care e problema? Unde e conflictul? Care e faza? Şi bine, să admitem că Iisus a fost căsătorit cu o femeie şi a avut un copil confrom legilor evreieşti în sânul căreia s-a născut (nu s-a făcut). Deci care e şpilul? Dan Brown presupune că templierii se închinau la zeităţi feminine şi toată lumea e contrariată. Umberto Eco dovedeşte că templierii se închinau lui Satana, şi nimeni nu are nici o problemă. Ca să nu mai zic că Umberto Eco are un stil literar splendid! Adică… de ce să-l citim pe Dan Brown?