Dan Brown – Îngeri şi demoni

Nu ştiu de ce e ceva penibil în felul în care vorbeşte Dan Brown despre religie, şi este chiar foarte penibilă această atitudine în „Îngeri şi demoni”. Frazele alea cu „Dacă nu tu atunci cine? Dacă nu acum atunci când?” mie unu’ îmi aduc aminte de melodiile lui Fizz. Bine, poate asta era ideea. Oricum, dacă despre „Codul lui Da Vinci” poţi spune că e o ficţiune credibilă, atunci „Îngeri şi demoni” e ditamai SF-ul: popi care fac copii in vitro, fuziuni nucleare purtate în geantă, superavioane rapide şi o mare, uriaşă corporaţie a „deştepţilor”. Robert Langdon, intelectualul cu muşchi, purtând la mână un ceas cu Mickey Mouse, asemeni lui Cristian Tudor Popescu, are o aventură de zile mari terminată în stil James Bond cu o partidă de sex expectativă – foarte frumos! Nu, acum pe bune… îl mai ia cineva în seamă pe tipul ăsta?

2 comentarii

  1. Sa stii ca apropo de nivelul verosimilitatii in literatura lui Brown se vede un progres. Adica daca, asa cum ai spus si tu, in Ingeri si demoni totul e complet SF (desi mie mi-a placut cel mai mult dintre toate), in Codul lui DaVinci se mai apropie de adevar (sa zicem ca lucrurile par mai credibile). In ultima lui carte, Simbolul pierdut, lucrurile sunt si mai credibile, in stilul specific si ieftinache al lui Brown desigur, pentru ca, la urma urmei, din literatura de calitate nu se mai fac bani de multisor🙂 (asta daca s-au facut vreodata).

  2. Mie, mi s-a părut o lectură interesantă, chiar dacă îmi amintea constant de James Bond. În toate cărțile lui Dan Brown , apăr anumite informații(conspirații,istorie,documente secrete,religie,coduri,metode de criptare) ,care mi se par mai interesante decât narațiunea.

Comentariile nu sunt permise.