C.S. Lewis – Desfiinţarea omului

„De la confucianul „Nu face altora ceea ce nu ţi-ar plăcea să ţi se facă” la creştinul „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, făceţi-le şi voi la fel” este un real progres”
„Desfiinţarea omului” nu este o cugetare asupra educaţiei specific englezeşti aşa cum scrie pe copertă, ci este un eseu despre regimurile totalitariste. Îl puteţi citi ca pe un codex cu ajutorul căruia puteţi descifra povestirile aparent puerile ale lui Lewis: sunt normele generatoare ale cronicilor din Narnia… pentru că nu ştiu dacă aţi aflat încă, dar băiatul ăsta, Lewis, împeună cu Tolkien aveau o problemă personală cu Hitler şi cu nazismul. Iar când Lewis scrie despre Inovatorul care vrea să salveze omenirea dar de fapt o desfiinţează, se referă la personajele sus-amintite. Cât despre educaţie…
„… când citim cum Platon ar fi vrut ca toţi nou-născuţii să fie nişte „fără de părinţi crescuţi de magistraturi”, iar Elyot ca băieţii să nu vadă bărbaţi înaintea vârstei de şapte ani, iar femei niciodată după această vârstă, şi cum Locke ar fi vrut ca micuţii să aibă încălţăminte ruptă şi gândul departe de poezie – ar fi cazul să le mulţumim adevăratelor mame, adevăratelor lor doici şi (mai presus de toate) adevăraţilor copii, pentru încăpăţânarea binefăcătoare cu care au reuşit să păstreze bruma de sănătate mentală a umanităţii.”
… din păcate, peste bruma de sănătate mentală din România a dat căldura guvernamentală şi noile sale legi referitoare la educaţie.

C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe

O carte de căpătâi pentru ecumenismul creştin este “Creştinismul redus la esenţe” a lui Clive Staples Lewis – da, autorul “Cronicilor din Narnia” a fost şi un mare misionar. Este o carte care ne argumentează foarte firesc de ce ar trebui să-l iubim pe Dumnezeu, dincolo de sfaturile pro sau contra ale altora. Personal, nu sunt adeptul unei credinţei oarbe de tip tradiţionalist: “îmi fac cruce pentru că aşa m-a învăţat bunica” – pe mine nu m-a învăţat nici o bunică să mă închin, şi dacă fac gestul ăsta acum nu e pentru că aşa am fost învăţat că e bine: tocmai pentru că e o treabă foarte complicată, profesiunea de credinţă ar trebui să-şi afirme sâmburii existenţei independent de moştenirea culturală a înaintaşilor. Nu e musai să fi un mic Faust ca să pricepi argumentele pricipale ale existenţei lui Dumnezeu, dar poţi face asta dacă te străduieşti un pic. Abia după poţi susţine că aparţii unei “caste”. Să nu uităm ce spunea undeva Remus Rus: toţi avem un Dumnezeu, dar nu credem toţi în acelaşi Dumnezeu.