Dostoievki – Jurnal (partea II)

Vorbind despre sinucidere, și despre credința fermă a sinucigașului că nu există viață după moarte, Dostoievski afirmă: “dragostea pentru omenire este chiar cu totul de neimaginat, de neînțeles, este absolut imposibilă, dacă nu este însoțită de credința în nemurirea sufletului omenesc”.( II 237). Veți găsi foarte interesantă analiza scrisorii lăsate de un sinucigaș, cum un autor necunoscut azi consideră că un sinucigaș care bea șampanie înainte de a se omorâ este un paradox, și cum Dostoievski îi ia apărarea motivând acest gest ca fiind o ultimă ironie la adresa vieții și a Dumnezeului în care nu crede.

Prin volumul III analizează de asemenea cazul unui copil bătut de părinți, analizând lucid drepturile omului la viață. Deseori îl întâlnim pe Dostoievski-ul din “Crimă și pedeapsă” cu remarci de genul “…în lumina rațiunii e nerațional să-ți iubești aproapele” (III 116) sau “După părerea mea, un adevăr rămâne clar: e posibil să gândești și să simți de unul singur și dintr-odată, dar să devii om dintr-odată nu e posibil, ci trebuie să-ți faci ucenicia de om.” (II 314).

Dar există și un alt Dostoievski, mai puțin empatic cu psihicul uman în genere:

Pentru că am pornit inițial de la identitatea acestei opere, haide să fimatenți și la dorința autorului: “Scopul principal al Jurnalului a fost deocamdată să explic pe cât posibil ideea independenței noastre spirituale naționale și s-o conturez pe cât posibil printre faptele care apar în mod curent”(II 252)

Descoperim în primul rând un Dostoievski care vrea război cu turcii. Deseori e un propagandist al acestui conflict, bântuit de caracterul mesianic al poporului din care face parte:

Orice popor mare crede și trebuie să creadă, dacă vrea să aibă viață lungă, că în el și numai în el se află mântuirea lumii, că există pentru a sta în fruntea popoarelor, pentru a le uni pe toate și a le conduce, în perfectă armonie, spre acel scop final care le-a fost tuturor predestinat” (II 277) – iată unde erau sâmburii Maicii Russia. Desigur, sunt multe lacune pe care dacă Dostoievski nu le-a gândit atunci, după experiența comunismului le ptem repera cu ușurință: cine stabilește armonia? Care e scopul final, și cine în stabilește și pe ăsta?  Cum poate exista un singur scop pentru toate popoarele? … și tot așa…

În primul rând și îninte de toate, să devenim ruși. Dacă unirea universală este o idee națională rusă, atunci fiecare din noi trebuie să devină rus” (II 284) – Dostoievski crede cu tărie că poporul rus poartă în sine duhul lui Hristos. Din punctual lui de vedere rușii sunt singurii capabili să scape Europa de turci. Din păcate, chiar așa a fost, și poate din cauza asta și-au luat lumea-n cap.

Când vine vorba de războiul cu turcii nici un diplomat nu e suficient de inteligent, nici un general nu e suficient de curajos. Englezii nu au maniere, germanii sunt prea protestanți, francezii prea catolici, și restul lumii nu vrea să se termine odată cu Imperiul Otoman din numeroase motive economice care apără interesele evreilor. Rușii sunt cei mai buni soldați, cei mai omenoși, niște adevărați gentilomi care nu-și ucid capturații, și își împart hrana cu aceștia, iar otomanii niște netrebnici de doi bani, care ucid femei și copii. Un anume Nikolai Iakovlevici Danilevski scrie într-un ziar că pe viitor Constantinopolul ar trebui să fie condus de toate popoarele, de ruși și slavi deopotrivă. Dostoievki îl neagă spunând că rușii în fața slavilor în genere sunt ca Gulliver în fața liliputanilor. Constantinopolul trebuie să fie al rușilor,  pentru că  “Grecii vor privi cu gelozie noua conducere slavă în Constantinopol, îi vor urâ și se vor teme de slavi” (III 248)

Asemeni unui sihastru din vechime, Dostoievski e nemulțumit de toleranța la drepturile “necredincioșilor”.

Desigur, în prezent, după experiența U.R.S.S.-ului ideile astea ni se par absolut fanatice. Știm cu toții ce armată are Rusia, și cât de gentiloamă este. Ni se pare greu de crezut ca pe vremea țarilor să fi fost altfel. În fond, nu poți spera să conduci lumea cu bunătate în suflet. Și totuși, Dostoievski nu este un comunist. Ultimele pagini ale jurnalului său cuprind febra noului veac, iar spiritul său naționalist își găsește motivații mult mai energice. Din cauza asta mi-am permis să-l compar cu un sihastru naționalist nu cu un fanatic, așa cum poate părea unora:

Socialismul poporului rus nu stă în comunism, în formele mecanice: el crede câ în cele din urmă se va mântui prin unirea totală a întregii umanități în numele lui Hristos. Iată socialismul nostru rusesc”(III 391) De fapt, Dostoievski repetă greșelile oricărui naționalist: are impresia că poporul gândește ca el, că oamenii din țara în care s-a născut simt ca el. Experiența ne demonstrează contrariul: Stalin numai la Hristos nu se gândea când se ocupa de întregirea lagărelor.

Anunțuri

Dostoievki – Jurnal (partea I)

E impropriu numit “Jurnal”. Cred că am mai scris asta câdva: scriitori scriu jurnale care speră să fie publicate, deci ele nu mai sunt jurnale. Teoretic, jurnalul e ceva intim, care te ajută să te regăsești, sau pe care îl scrii ca să-ți fie ușor să-ți amintești momente din viață pe care crezi că le vei uita. Cum sunt călătoriile de pildă: un jurnal de călătorie are rolul de a-ți oferi detalii pe care indiferent de cât de impotante le crezi, ți-e teamă că le vei uita. Dar un adevărat jurnal nu e niciodată citit de o altă persoană înafară de autor, și cu atât mai mult nu e publicat. Pe scurt când mergeți în librării, să știți că toate titlurile cu “Jurnal” sunt cărți cărora autorii nu s-au obosit să le dea niște titluri mai originale, sau cărți care de cele mai multe ori conțin bârfe atât monstruoase, încât ar fi o impietate să publici o asemenea carte cu un titlu original. Așa că te scuzi denumind-o jurnal, la o adică să te poți eschiva “Nu știu domne’ e vorba de intimitatea mea, ce mă judeci?”

Jurnalul lui Dostoievski este cu atât mai interesant cu cât conține articole publicate în foileton, deci omul își scria dilemele direct la ziar. E clar că el nu avea o problemă în a-și expune pe șleau părerile. Iar scrierile sale sunt atât de coerente, și atât de rupte de problemele sale personale (abia aflăm dintr-o notă de redacție că e grav bolnav…), încât pot spune fără să am vreun dubiu că jurnalul lui Dostoievski nu este un jurnal.

Atunci ce e?

O serie de articole social-politice care scot la iveală un Dostoievki foarte activ, plin de nerv, de un dinamism impropriu stilului litetar rusesc clasic.

În primul volum centrul de interes este societatea civilă, oamenii, în special femei, copii și ticăloșii care îi torturează:

Nenorocirea noastră de acum constă în posibilitatea de a nu te considera și uneori chiar de a fi cu adevărat aproape neticălos, săvârșind o mârșăvie vădită și indiscutabilă.” (I 165)

Deasemenea mai analizează pe larg și unele situații de sinucidere, acțiune la modă se pare în rândul tinerilor.

Tristețea și plictiseala se vor abate asupra lumii: totul a fost făcut și nu a mai rămas nimic de făcut, totul e cunoscut și nu a mai rămas nimic de cunoscut. Vor apărea mulțimi de sinucigași, oamenii nu-și vor mai pune capăt zilelor ca acum, câte unul, în câte un ungher retras; se vor aduna mulțimi, se vor prinde de mâini și se vor nimici toți odată, cu miile, într-un mod nou, pe care l-au descoperit odată cu celelalte descoperiri. Și atunci, poate, cei rămași își vor înălța glasul către Dumnezeu: “Ai dreptate, Doamne, nu numai cu pâine va trăi omul!”. ” (I 212) – e un veritabil ortodox mesianic, și un antiecumenic pe criterii poltice: pe de-o parte e de părere că dacă nu ar fi exstat catolicismul, nu am fi avut parte de toate sectele protestante (ceea ce e adevărat doar în parte), iar pe de altă parte crede că există o organizație a statelor catolice (ceea ce eu unul cred că e o prostie). Acuma, că fără catolicism nu ar fi existat secte, iarăși e puțin probabil. Cred că fără creștinarea forțată a Germaniei am fi scăpat de secte, și fără abuzurile Papalității. Religia catolică în sine, nu văd ce vină poate avea. “De fapt, în afară de necesitatea istorică și cea curentă, rusul nu știe, nici nu-și poate imagine ceva mai presus de creștinism” (II 137)

Unele probleme sunt foarte actuale, cum ar fi emigrația rușilor în America, și e destul de interesant să descoperi o Rusie a anilor 1800 nu foarte diferită din acest punct de vedere de România anilor 2000.

O altă problemă analizată pe larg de Dostoievski este cazul unei femei însărcinate care este trimisă la închisoare pentru tentativa de ucidere a fiicei sale vitrege, reușind să expună în acest caz noțiuni lipsite de prejudecăți referitoare la psihicul uman. Dostoievski nu este un intelectual anost. Nu e genul șoarecelui de laborator închis în bibliotecă, din contră: mi se pare foarte interesant că în acest caz, din dorința de a fi sigur că spune adevărul, se duce personal să o cunoască pe femeia despre care scrie, și pe care în cele din urmă reușește să o ajute să iasă din închisoare. Ceea ce mă face să cred că în definitiv, jurnalul lui “de ziar” este mai sincer decât multe alte jurnale intime.

părere – problema cu realismul

Problema realismului este că uneori este prea real. De această tendinţă singurul care se ţine departe este Dostoievski, care o face nu neapărat dintr-un bun simţ estetic înnăscut ci dintr-un profund sentiment teologic.  “Adolescentul” lui ateu, ce pare a nu fi mişcat de nici o trăire interioară înafara dorinţei de înnavuţire tocmai de acest zid se izbeşte pentru a fi mântuit. Dacă vreau acuma să îl acuz pe Balzac că nu face acest lucru cu moş Goriot, îmi veţi spune “Bine, dar adolescentul e la început de drum iar bătrânul la capăt”. Nu chiar! Îmi place să cred că pentru mântuire nu e niciodată prea târziu. Personajele lui Balzac sunt mult mai înşelătoare, până la paroxism (în fond, acest paroxism va da naştere curentului realist). Străinul Eugene Rastignac rămâne alături de bătrân până în ultima clipă. Ajunge să iubească mai mult bătrânul decât pe fiicele acestuia, cu alte cuvinte, sub influenţa unei legi morale nescrise, transformă mijlocul în scop. Problema este că odată cu moartea bătrânului pare a începe Apocalipsul: “Între noi doi acum!” îi spune el oraşului. Parcă deja vedem întregul Sin City la picioarele eroului renegat. Nici un Dumnezeu acolo sus, doar legea morală atât de înşelătoare.

părere – patima şi viciul

Jocurile de noroc, o sursă sigură de sfaturi moralizatoare pentru un autor, un tipic al secolului XX. Plăcerea romancierilor de a avea personaje care se joacă mereu cu propria lor viaţă, cu propriul lor destin, nu marchează aşadar decât un alt fel de erou tragic. Am spus de jocul de noroc că e un tipic al secolului XX, dar nu e o invenţie, deoarece Mahabharata povesteşte păţania viciosului rege Nala, dar numai perioada interbelică, lumea exploziei şi a freneziei totale, este mediul cel mai propice acestui gen. Ĩn fine, să renunţăm la o posibilă incursiune atât de pedantă! Ne interesează, mai mult decât atât, abordarea în sine, ironia sorţii trăită de “Răposatul Mattia Pascal” al lui Pirandello, obsesia “Ruletistului” lui Cărtărescu, şi, după părerea mea, fresca cea mai izbutită, idiotul “Jucător” al lui Dostoievski. Pentru că dacă Mattia Pascal câştigă o singură dată, şi se foloseşte cu înţelepciune de câştigul miraculos, neverosimil de potrivit contextului, dacă ruletistul e un jucător ideal, “pariatorul” născut pentru mize maxime şi ucis de mize minime, Alexei Ivanovici este personajul cel mai veridic cu putinţă: nu regăsim în el nimic din miraculosul pirandellian, nimic predestinat, ci inconştienţa şi hazardul pur, cu suişurile şi coborâşurile lui de rigoare: Ivanovici joacă cu obsesie, cu patimă, angrenat de propriile-i convingeri, şi nu de cele ale Polinei cum vrea el să creadă, mereu învingător şi învins.