părere – problema cu realismul

Problema realismului este că uneori este prea real. De această tendinţă singurul care se ţine departe este Dostoievski, care o face nu neapărat dintr-un bun simţ estetic înnăscut ci dintr-un profund sentiment teologic.  “Adolescentul” lui ateu, ce pare a nu fi mişcat de nici o trăire interioară înafara dorinţei de înnavuţire tocmai de acest zid se izbeşte pentru a fi mântuit. Dacă vreau acuma să îl acuz pe Balzac că nu face acest lucru cu moş Goriot, îmi veţi spune “Bine, dar adolescentul e la început de drum iar bătrânul la capăt”. Nu chiar! Îmi place să cred că pentru mântuire nu e niciodată prea târziu. Personajele lui Balzac sunt mult mai înşelătoare, până la paroxism (în fond, acest paroxism va da naştere curentului realist). Străinul Eugene Rastignac rămâne alături de bătrân până în ultima clipă. Ajunge să iubească mai mult bătrânul decât pe fiicele acestuia, cu alte cuvinte, sub influenţa unei legi morale nescrise, transformă mijlocul în scop. Problema este că odată cu moartea bătrânului pare a începe Apocalipsul: “Între noi doi acum!” îi spune el oraşului. Parcă deja vedem întregul Sin City la picioarele eroului renegat. Nici un Dumnezeu acolo sus, doar legea morală atât de înşelătoare.

Anunțuri