DUNE – ereticii Dunei

Timpul şi cunoştinţele au evoluat: mirodenia se poate produce în cuvele axotl, iar Bene Gesseritul e la un pas de a ajla secretul prducerii de ghola. Planeta Rakis a redevenit Deşert, dar viermii mor unul câte unul. Planeta Geidi Prim, aparţinând cândva Casei Harkonnen, a devenit Gammu, şi este locuită de Canonicatul Bene Gesserit, care, cu ajutorul ştiinţei tleilaxu aduce la viaţă un nou ghola Duncan Idaho. Acesta este însă mult mai tânăr, şi nu are acces la memoria dinaintea morţii. Scopul creării lui este de a combate prin cunoştinţele sale strategice avântul unei noi organizaţii feminine cu planuri distructive, ce se autointitulează Onoratele Matres.
Tot pentru îndeplinirea acestui ţel e nevoie şi de ajutorul basharului Miles Teg Atreides, urmaşul direct al Ghanimei şi al lui Farad’n. Întâmplător, acesta semănă izbitor de mult cu Leto I, astfel încât întâlnirea lui cu Duncan coincide cu momentul reamintirii ghola-ului de până în clipa morţii din vremea lui Paul.
Pe Dune, preoţimea în frunte cu Hedley Tuek o descoperă pe Sheeana, o fată ce are capacitatea de a porunci viermilor. Vestea acestei minuni ajunge la urechile Bene Gesseritului, bucuros că strădaniile sale genetice de mii de ani au fost în sfârşit fructificate. Odrade este trimisă pe Rakis pentru a o pregăti pe Sheeana, Lucilla cu Miles Teg vin pe Gammu unde îl antrenează pe Duncan Idaho, iar Taraza negociază eliminarea Onoratelor Matres împreună cu tleilaxu. Dar o bombă mmnemonică a fost pusă în conştiinţa lui Duncan, şi nimeni nu ştie: capturat şi forţat de împrejurări să se împerecheze cu Onorata Matres Marbella, el îşi aminteşte toate vieţile ghola trăite vreme de mii de ani, de la nunta sa cu Alia, până la orele petrecute în biblioteca de pe Gammu. Nimic mai periculos, căci capacităţile sale de adaptare sexuală la ispitele Marbellei se pliază pericolului. Între timp, Taraza cu ajutorul lui Odrade şi al lui Waff, pun la cale o coaliţie cu tleilaxu, o naţiune care acum se închină ascultătoare marelui zeu Tiran. Astfel, un nou război poate începe: Taraza, Waff şi Miles Teg vor fi ucişi, iar planeta Rakis va fi la rândul ei distrusă.
Formula tradiţională de adio a Cucernicelor Maici este “Poate că moartea nu ne va despărţi” – deci în ciuda faptului că făuresc religii, misterul morţii dăinuie. Obsesia şi teama nu au putut fi eliminate din ecuaţia perfecţiunii, iar deşertăciunea Arrakisului devine de fapt un simbol al zădărniciei. Descoperind mesajul Tiranului, Odrade înţelege temerile umane ale acestuia: „TRUPUL ŞI SUFLETUL BENE GESSERITULUI VOR CUNOAŞTE ACEEAŞI SOARTĂ CA TOATE CELELALTE TRUPURI ŞI TOATE CELELALTE SUFLETE.” – ce poate fi mai trist decât zădărnicia? Iată care este simţul istoriei.

DUNE – împăratul-zeu al Dunei

Dacă ajungând pe Arrakis, Leto I a spus „j’y suis, j’y reste”, nepotul ce-i poartă numele ajunge în trei mii de ani la paroxismul ludovician – „l’etat c’est moi”: inventează altă religie, alt ordin feminin protectiv, o altă planetă – Rakis, păstrând în permanenţă o singură legătură emoţională cu trecutul prin renaşterea repetitivă a ghola-ului Duncan Idaho.
„Cereţi şi vi se va da” le spune el Păstrăvăreselor – el nu este Mesiah, ci însuşi Dumnezeu.
Muad’Ib spune în Istoria Orală că „Problema conducerii se pune inevitabil astfel: cine va juca rolul lui Dumnezeu?”. În Universul lui Frank Herbert Dumnezeu nu există. Leto II este Istoria ridicată la valoare divină şi în mod poate deloc paradoxal le răpeşte fremenilor dreptul de a participa la istorie. El este suficient misturii temporale. Restul personajelor sunt balast. Această condiţie o conştientizează atemporalul Duncan Idaho, care se revoltă. Reuşita revoltei nu este însă meritul său. Reuşita i se permite pentru a putea realiza o ultimă mare perversiune: împrecherea cu propria-i urmaşă în vederea realizării unui viitor perfect. De fapt, asexuatul Leto nu face altceva decât să genereze un întreg univers incestuos, în care îşi cuplează armata de femei cu un acelaşi ghola. Simţurile ajung la o hipersensibilitate paroxistică: Nayla, de exemplu, vâzându-l pe Duncan excaladând Zidul, are un orgasm la gândul că acesta a avut curajul să i se impună Împăratului. Armata de Păstrăvărese e în definitiv încercarea zadarnică a unui impotent de a se excita măcar pentru o clipă în trei mii de ani de putere absolută.

DUNE – copiii Dunei

coperta cartii

coperta cartii

Încercarea gom-jabbarului de la începutul lui „Dune” rămâne eprezentativă pentru toate aventurile ce urmează să se desfăşoare pe Arrakis. Cucernicele Maici ale Bene Gesseritului îl află pe Paul Atreides Muad’Dib Usul al Dunei, mântuitor şi tiran, salvator şi ucigaş (traducerea românească a volumului II  – Dune: messiah, nu poate păstra tonul grav al titlului original. Muad’Dib are caracteristicile unui Hristos pogorât şi acceptat de evrei în pustie. Comparaţia nu este aleatorie, dacă avem în vedere viitoarea descriere a Rabinului şi a Rebeccăi). Preştiinţa îl ajută pe Paul, iar destinul îl susţine, dar orbirea parcă oedipiană îl trimite în braţele Hadesului numai pentru a avea de unde să renască. Purtanând mantia Propovăduitorului, el revine la statutul de om: un biet Moise în pustiu aflat în slujba unui zeu nedrept: încearcă să se distrugă, asemeni unui Wagner nemulţumit de Homunculus: e nebun, e instinctiv, e romantic. Fiul său însă, Leto II, e realist prin bestialitate. Împreună cu Alia şi Ghanima, el înfăţişează cele trei stări ale istoriei: de tiranie eternă, de revoltă eternă şi de dragote trecătoare.

Anthony Burgess – Portocala mecanică

afis din filmul omonim al lui Stanley Kubrick

afis din filmul omonim al lui Stanley Kubrick

Ce este omul? Iată întrebarea cu sute de răspunsuri posibile. Dincolo de ele există doar certitudinea unei mulţimi de variante, dintre care putem alege. Deci omul este o fiinţă cu dreptul inalienabil la alegere. Alex, eroul din „Portocala mecanică” a lui Anthony Burgess este mai mult decât un simplu paria al societăţii. E un artist al violenţei: îl îndrăgeşte pe Beethoven, iar perfidia minţii sale emană libertatea nestăvilită a gândirii şi a sentimentelor.
Acţiunile pe care le duce la bun sfârşit îi oferă satisfacţie, nu e un pion al întâmplării. Îi place să fure şi să se drogheze. Vrea să violeze femeile care merită violate, adoră violenţa şi se bucură de iresponsabilitatea ce îl caracterizează. Faptele lui sunt greţoase, scandaloase şi inadmisibile. Aparenr, un rău mai mare decât cel întruchipat de Alex nu poate exista. Şi totuşi, el există: binele executat mecanic, iată coşmarul de nedescris al unei societăţi. Incapacitatea de alegere deliberată a binelui, suprimarea organică a instinctelor, în locul luptei cu instinctele. Toţi cei violentaţi de Alex se dovedesc a fi mai violnţi decât el: bunătatea lor torturează voluntar în timp ce ura lui ucide involuntar. Deci cum e de preferat? Alte două sau în cel mai bun caz trei variante de răspuns. Bucuraţi-vă că puteţi opta pentru una dintre ele!

A.E.van Vogt – Imperiul Atomului

„Imperiul Atomului” a lui A.E.van Vogt este o carte ce aparent nu are nici o pretenţie filosofică: un SF standard, cu un război între Marte, Venus şi o familie pe nume Linn, nişte zei atomici (Uranium, Radium, etc.) şi un mutant pe nume Clane care se preconizează că va pune capăt acestui război cu ajutorul zeilor susmenţionaţi. Personal, am trăit senzaţia unui deja-vu, rostind cu voce tare numele lui Lady Linn, amintinu-mi de o altă Lady a SF-ului dintr-o sagă la a cărei recenzie definitivă încă mai lucrez. Foarte săracă în descrieri, şi din această cauză poate prea fantastică pentru un SF, „Imperiul Atomului” îşi propune de fapt să concretizeze o teorie filosofică modernă, aceea conform căreia întregul poate fi inclus în parte. Se pare că mutantul Clane pune mâna pe o sferă reprezentând însăşi universul în care trăieşte, şi de aici intervine întrebarea ultimă, „omul stăpâneşte Universul, sau Universul stăpâneşte omul?”. Prin urmare, recomand răbdare la lectură, pentru ca frazele să fie parcurse cât mai repede. Probabil că acestui roman îi lipseşte dinamismul, condiţie cred eu obligatorie pentru un SF. Pare o îndelungată pregătire pentru un foarte scurt deznodământ.