DUNE – împăratul-zeu al Dunei

Dacă ajungând pe Arrakis, Leto I a spus „j’y suis, j’y reste”, nepotul ce-i poartă numele ajunge în trei mii de ani la paroxismul ludovician – „l’etat c’est moi”: inventează altă religie, alt ordin feminin protectiv, o altă planetă – Rakis, păstrând în permanenţă o singură legătură emoţională cu trecutul prin renaşterea repetitivă a ghola-ului Duncan Idaho.
„Cereţi şi vi se va da” le spune el Păstrăvăreselor – el nu este Mesiah, ci însuşi Dumnezeu.
Muad’Ib spune în Istoria Orală că „Problema conducerii se pune inevitabil astfel: cine va juca rolul lui Dumnezeu?”. În Universul lui Frank Herbert Dumnezeu nu există. Leto II este Istoria ridicată la valoare divină şi în mod poate deloc paradoxal le răpeşte fremenilor dreptul de a participa la istorie. El este suficient misturii temporale. Restul personajelor sunt balast. Această condiţie o conştientizează atemporalul Duncan Idaho, care se revoltă. Reuşita revoltei nu este însă meritul său. Reuşita i se permite pentru a putea realiza o ultimă mare perversiune: împrecherea cu propria-i urmaşă în vederea realizării unui viitor perfect. De fapt, asexuatul Leto nu face altceva decât să genereze un întreg univers incestuos, în care îşi cuplează armata de femei cu un acelaşi ghola. Simţurile ajung la o hipersensibilitate paroxistică: Nayla, de exemplu, vâzându-l pe Duncan excaladând Zidul, are un orgasm la gândul că acesta a avut curajul să i se impună Împăratului. Armata de Păstrăvărese e în definitiv încercarea zadarnică a unui impotent de a se excita măcar pentru o clipă în trei mii de ani de putere absolută.

Anunțuri