Bocaccio – Decameronul

Am stat multă vreme să mă gândesc la metafora ciumei din „Decameronul” lui Bocaccio. Nu mi-l puteam scoate din minte pe Artaud şi pe Camus. Ciuma e un simbol al extincţiei pe scară largă; în mod straniu, starea pe care această boală o induce la nivelul psihicului colectiv sănătos (adică supravieţuitorilor) nu are echivalent. Seamănă dacă vă puteţi imagina… cu pandemia porcină: nu te lasă ignorant. Lumea se schimbă de-a luingul acestor zile. Instituţiile nu mai funcţionează, legea nu mai există, până şi sălbăticiunile nu se mai tem, de oameni, deoarece vânătorii sunt pe moarte. De fapt, nu poţi fi ignorant decât fugind de realitate, refugiindu-te în poveşti imaginate, sau în amintirea unui trecut frumos. Povestea a treia, din ziua a şasea: Pampinea îşi aminteşte de monna Nonna dei Pulci, care, „s-a prăpădit sărmana de ciuma ce bântuie acum.” Poveştile Decameronului sunt fie o fugă de realitate, fie o retrăire a trecutului. La sfârşitul lor, „ciuma” e dată uitării. La început pare să bântuie ca o umbră, dar treptat nu mai există. Zece zile a câte zece povestiri fiecare sunt necesare ca să uiţi de ciumă. Asta nu înseamnă că ai vreo cale de scăpare.