DUNE – cruciada maşinilor

Fresca războiului dintre oameni şi maşinării continuă să fie descrisă cu un sadism necruţător: oamenii mor pe capeteş şi nu există suficient timp pentru a fi plânşi. Zon Noret este ucis de propriul mek de antrenament, iar fiul său, Jool, îi va călca pe urme în faptele de eroism.
O poveste de dragoste se înfiripă între Vorian Atreides şi Leronica, dar spiritul combativ al lui Vor îl determină să se despartă de iubita sa,
într-un context demn de romanele clasice: Leronica se va căsători cu un pescar cu suflet mare, care va creşte cu bunăvoinţă copii cu sângele de Atreides, şi care, murind într-un accident stupid, va dispărea frumos din cadru.
Fanaticul Iblis Ginjo, speriat de posibilitatea unui tratat de pace între maşini şi oameni, o va impinge pe Serena Butler la un martiriu: trimisă ca solie pe Corrin, planeta condusă de Omnius, va fi ucisă în chionuri groaznice de Erasmus. Această Ioana D’Arc a duneversului va deveni astfel simbolul suprem al jihadului butlerian. Dar mişeliile lui Ginjo nu se vor opri aici: Tercero Hondu Cregh este personajul care îi va dezvălui lui Xavier Harkonnen că Marele Patriarh Ginjo, împreună cu tleilaxu au dezvoltat un întreg sistem prin care stabuilesc cine este apt de război, şi cine, rănit sau ucis, nu mai poate fi decât un biet donator de organe. Lupta cu fierul de carne e răsplătită. Din erou, Xavier va sfârşi devenind un duşman al jihadului, prin ura ce o nutreşte faţă de Marele Patriarh.
Tot într-un mit se va trasforma şi Selim Wormrider (cum se traduce oare? Selim… călăreţul de viermi?), lăsându-se mâncat de una dintre aceste magnifice fiare ale nisipului
Tragic în Jihadul butlerian este faptul că în esenţă oamenii luptă cu oameni. Omnius este o maşinărie creată de oameni, iar cymek-ii sunt oameni-robot nemuritori… căci în căutarea nemuririi s-a ajuns la acest război în urma căruia se înalţă atâtea morţi. La finalul acestei cărţi însă, vedem că cymek-ii (cei rămaşi în viaţă) se vor refugia pe planeta Bela Tegeuse, declarându-şi independenţa faţă de Omnius.
În paralel cu toate astea, Erasmus adoptă un copil, pe Gilbertus Albans, pe care îl iniţiază în tainele gândirii raţionale, lipsite de subiectivitatea sentimentelor

DUNE – the faces of a martyr

Orice război are nevoie de eroi. Asta face parte din propaganda de serviciu care determină prostimea să se arunce în bătaia puştii. Au trecut ani de la moartea lui Xavier Harkonnen şi a Serenei Butler. Camie, soţia lui Iblis Ginjo, înalţă un monument cu cele trei chipuri simbolice ale Jihadului butlerian: Serena, fiul el, Manion, şi Iblis. Nemulţumirea lui Vorian Atreides nu-şi are locul. Războiul are nevoie de amintirea unor martiri, pentru ca ţelul să nu fie uitat. Între timp, Erasmus descperă că nu doar picturile nu pot fi copiate, ci nici oamenii. Clona Serenei Butler, produsă de Rekur Van, va fi ucisă la scurtă vreme după primul ei contact cu maşinăriile. Tehnica ghola-ilor nu este încă stăpânită cum se cuvine, şi din această cauză timpul este încă irepetabil.

DUNE – drumul la Dune

“The Road to Dune” este cartea care nu are nici o legătură cu întreaga sagă. Pare a fi mai degrabă o continuare a volumului “Dreamer of Dune”, atâta doar că în central atenţiei este universul mirodeniei.
În “Spiceworld” se conturează intrigile principale din prima carte a Dunei: o planetă pe nume Catalan, casa familiei Linkam, o familie-duşman, Haskonerii (al căror simbol este o cobră), un împărat al universului dependent de mirodenie, o relaţie ilegitimă între Jesse Linkam şi Dorothy, Tuek, un mentat care o bănuieşte Dorothy de trădare, un doctor pe nume Cullington Yueh, care îşi trădează protectorii pentru a salva viaţa soţiei sale ţinută captivă de Haskoneri, un copil pe nume Barri, în jurul căruia planează întreaga dinamică interioară a personajelor, şi nelipsita planetă pe nume Duneworld aflată în sistemul Arrakis.
Această primă variantă a romanului “Dune” nu face altceva decât să-mi întărească credinţa conform căreia mirodenia nu simbolizează nimic altceva decât o altă substanţă psihoactivă halucinogenă ridicată la nivel de sursă a vieţii. Să nu uităm că romanul e scris în 1965, anul în care, în urma unei banale vizite pe Wikipedia, aflăm că America era în plin război cu Vietnamul, Aleksei Leonov e primul om care calcă pe lună, iar Bob Dylan e în plină vogă la Festivalul de la Newport.Este epoca hippie care nu l-a lăsat ignorant pe Huxley, darămite pe Herbert. Partea cu adevărat bună la toată povestea asta este aceea că manuscrisul la Road to Dune, în variant neciopârţită de Brian şi Anderson, datează din 1960. „Road to Dune” este de fapt o carte pentru fani, care îmbină elemente din biografia lui Frank Herbert (la fel ca „Dreamer of Dune”) şi schiţele de lucru care au avut ca finalitate romanul premiat cu Hugo.şi Nebula în ’66. Scrisorile lui Herbert tatăl, nu fac altceva decât să ne confirme presupunerile, că ideea de ghola a fost inventată special pentru a readuce în scenă personajele preferate ale cititorilor, ceea ce Brian Herbert va face cu prisosinţă în “Hunters of Dune” şi “Sandworms of Dune”
Deliciul cărţii îl constituie cele câteva capitole grupate sub titlul de “Unpublished scenes and chapters”, unde găsim descrieri amănunţite ale Bene Gesseritului şi ale Ghildei precum şi ale altor personaje, cum ar fi Thufir Hawat, Leto şi Gurney Halleck

DUNE – mântuitorul Dunei

coperta cartii

Romanul debutează cu o lacună: 12 ani au trecut de când Paul Muad’Dib a luat locul lui Shaddham IV şi prin nu se ştie ce împrejurare, din eroul salvator al Arrakis-ului a devenit un ucigaş cu sânge rece aflat la capătul unui război sugestiv intitulat „Jihadul Fremen” Poate că totuşi domnia lui Corrino fost mai liniştită! Alături de sora sa, Alia, Paul a întors armele împotriva Bene Gesseritului din rândul cărora făcea parte propria sa mamă, Jessica, sfârşind prin a o ucide pe Gaius Helen Mohaim. De la Irulan nu doreşte nici un moştenitor, rămânându-i fidel lui Chani, ce va naşte doi gemeni – un băiat (Leto I), şi o fată (Ghanima). Frustrată de condiţia de regină surogat, Irulan va coopera cu Bene Tleilaxu, punând la cale eliminarea lui Paul. Preţul ridicat al melanjului şi dorinţa lui Paul de a îndeplini idealul climateric al lui Kynes stârneşte ura Navigatorilor Ghildei – direct dependenţi de mirodenie. Un atentat cu petre radioactive în va orbi pe Muad’Dib, ce va pleca în deşert, conform datinii ce spune că orbii trebuie să piară în pustiu. Usul refuză să i se redea vedere, deşi datorită aceloraşi tehnici ixiene ce l-au readus la viaţă pe Duncan Idaho, acest lucru ar fi fost posibil. Respectă datina nu din onoare, aşa cum suntem tentaţi să credem, ci din silă… sila de a mai fi zeu, de a mai încerca să creeze un echilibru ideal şi imposibil între blestemu şi binecuvântarea Arrakis-ului. Odată Chani ucisă, îşi lasă copiii în grija Aliei şi a ghola-ului Idaho, strania maşinărie organică ce va bântui timp de milenii Universul.

 

Marin Sorescu – Trei dinţi din faţă

Olga trăieşte într-un univers favorabil pentru ea ca femeie, cele câteva palme pe care din prea multă dragoste i le aplică soţul ei, Şandru. Bărbaţii, ca orice alte fiinţe, au părţile lor bune şi rele. Ce dacă amantul, sculptorul Val Tomiţă, este un artist plăcut la înfăţişare şi cu ceva mai puţin gabarit în zona pântecului? El nici nu visează să ajungă la condiţia socială a lui Şandru, de director, (nu contează la ce e director, funcţia se defineşte prin sine însăşi), dar e mulţumit că o are pe Olga, femeia despre care tocmai spuneam îi merge bine: are o prietenă foarte bună, pe nume Ruxandra, care o apără de mitocanul de bărbată’su şi multe multe ore de petrecut în compania lui Val. Atât de multe, încât, într-o seară pleacă pur şi simplu de lângă el şi se opreşte fix la Cluj, unde se culcă cu un necunoscut pe nume Constantiniu, şi îi face un copil. Escapada durează suficient de mult încât Val să se împrietenească la cataramă cu Şandru, în încercările lor deseori eşuate de a găsi femeia iubită din seninul cerului dispărută. Finalul m-a dezamăgit, revoltat, enervat şi brusc calmat: Val moare înnecându-se în Dunăre, Şandru se căsătoreşte cu Ruxandra iar Olga îşi creşte singură copilul.

Romanul „Trei dinţi din faţă” de Marin Sorescu atestă aşadar prin excelenţă faptul că în general, adică în marea lor majoritate, femeile sunt curve şi tocmai din această cauză le iubim nebuneşte noi, bărbaţii. Aştept să nu fiu acuzat de misoginism, deoarece recunosc cu mândrie că nevastă’mea este doamnă-n societate, gospodină în bucătărie şi foarte foarte foarte curvă cu mine în pat, altfel nu mi-ar mai fi fost nevastă. (de iubire platonică n-are decât să sufere Platon, că d-aia îl chema aşa)

Mi-au atras atenţia fragmentele:

O descriere:

„ Lăptăreasa era de o mare frumuseţe, să te fi uitat doar o dată la ea şi Venus din Millo îţi dispărea din cap cât ai zice peşte. Era şi tânără, nici 20 de ani, şi, spre deosebire de cea din Milor, cu amândouă mâinile neatinse. Adică putea să pună mâna.”

Aici am aflat că

„Mihai Viteazul se născuse într-o localitate faimoasă pentru intensul comerţ cu lână, care se numea Cetatea de Floci”

şi în fine… iată ce îi spune Val Olgăi când o vede borţoasă:

„N-am ridicat un deget asupra ta… Acum te prezentaşi la aici tocmai pentru asta: să mă port urât cu tine pe bună dreptate, şi să mă ierţi… Să te simţi cu cugetul împăcat. „Toţi sunteţi nişte porci. Bine le făcui, ha, ha! Bine-mi pare, bine-mi pare” să zici „Sâc! Sâc!” Află că nu-ţi voi face hatârzul. În mod deliberat. Nici măcar nu te dojenesc, nu vezi? Mă fac că plouă!”

dacă eram şi eu atât de deştept acu’ vreo câţiva ani…

Henryk Sienkiewicz – Prin foc şi sabie

Recomand călduros volumul “Prin foc şi sabie” de Henryk Sienkiewicz amatorilor de SF, că e şi drama istorică un soi de SF în care atâta doar că eroii se bat cu săbiile fără să consume current, şi din când în când nava de transport mai scapă câte-o balegă. Deci cum spuneam, cititorul trebuie să fie înzestrat cu muuuuuultă răbdare de la mama natură (atât de multă încât cel puţin să reziste să-mi citeasă mie cronica până la capăt)…că al boalii Scrijelituschi ăla… sau cum l-o chema, pănă o găseşte pe Helena şi pănă mi ţi-l ia şi mi ţi-l gâtuie pe Bohun, vreo 600 de pagini trec şi nu pricepi de unde atâtea descrieri te-mpresoară de pretutindeni. Şi ca orice SF respectabil, am auzit că binenţeles că face parte dintr-o sagă, deocamdată trilogie… dar cu urmaşii ăştia nu poţi să ştii niciodată la ce să te aştepţi… drept pentru care sunt foarte întristat, că “Potopul” şi „Pan Wołodyjowski” nu ştiu dacă se mai găsesc la librărie, ca să nu mai zic că sunt sătul de descrieri mai ceva decât Băsescu de Tăriceanu înainte de anticipate.

DUNE – viermii de nisip ai Dunei

Toată această poveste pe care ne-o oferă Brian Herbert şi Kevin J. Anderson, cu descoperirea unor manuscrise nepublicate ale lui Frank, mi se pare un pic penibilă. Adică… nu poţi să recunoşti că ţi-ai folosit renumele doar pentru a avea dreptul de a publica continuări oficiale ale sagăi Dune?
Oricum, dacă întreaga povestire, reinventată practic de cei doi autori, a avut ca finalitate descoperirea Kwisatz Haderach-ului în persoana lui Duncan Idaho, atunci epopeea pare credibilă. Renaşterile repetate ale lui Duncan capătă astfel un sens. Dar definiţia primară a Kwistaz Haderachului era dată de Frank Herbert astfel: „Shortening of the Way.” This is the label applied by the Bene Gesserit to the unknown for which they sought a genetic solution: a male Bene Gesserit whose organic mental powers would bridge space and time. Nimic nu ne poate da de înţeles că ar fi vorba de un conducător al oamenilor şi al maşinăriilor, ceea ce în final sa dovedeşte a fi Duncan. De fapt, niciodată, (şi cred cu tărie asta), Frank Herbert nu a plănuit să scrie o istorie a luptei dintre maşinării şi oameni. Iar „Road to Dune” nu face altceva decât să îmi confirme spusele. Cât despre ghola-ii (că nici nu le ştiu pluralul) care-şi regăsesc pacea în cele din urmă, trebuie spus că prezenţa lor trebuie în definitiv tolerată. Editorii sunt nişte oameni cu pretenţii pecuniare substanţiale, după cum remarca şi Frank Herbert în scrisorile sale.
Pe scurt, multaşteptatul deocamdată final al sagăi Dune ne pune în situaţia în care o nouă planetă urmează a fi transformată în deşert. Se pare că Bene Gesseritul fără să ştie a reuşit să perpetueze specia viermilor de nisip pe Qelso, locul unde vor rămâne să trăiască ghola-ii Lyet Kines şi Stilgar. Ghola-ul Waff ajunge pe Rakis, sau ce a mai rămas din ea, şi reuşeşte să îi restabilească condiţiile climaterice. Aici vor locui ghala-ii Paul şi Chani, evident. Cunoştinţele lui Duncan se contopesc cu cele ale lui Erasmus, iar Universul are astfel un salvator. Un happy-end cam îndelung aşteptat, nu vi se pare?

DUNE – whipping mek

În limba engleză „whipping” are sensul de „biciuire”, „înfrângere”, dar la figurat, în expresii mai ales capătă sensul de „ispăşitor”. Sunt deci foarte curios cum se va traduce această nuvelă a lui Brian Herbert în limba română: „Mekul înfrânt” sau „Mekul ispăşitor”? Oricum ai da-o, sună penibil în română. Acţiunea e simplă şi continuă clasicele analize de tip rasial din „Jihadul Butlerian”. Vergyl Tantor, fratele vitreg al lui Xavier Harkonnen, testează un mek de război, care, paradoxal, îi cruţă viaţa. Ceea ce nu reuşeşte nici în ruptul capului să înţeleagă Brian Herbert, este faptul că tatăl său a refuzat conştient ca opera sa să fie o continuare a ideilor lui Asimov despre universul SF. În cultura SF există (cred eu…) trei tendinţe majoritare: SF-ul tehinic, cu cyborgi, terminatori şi implicaţii neorasiale, definit de Asimov în „I, robot”, SF-ul tip „alien”, în care există un intrus ce invadează planeta, definit ca stil de H.G. Wells şi Asimov, dar perfecţionat de Orson Scott Card şi SF-ul mesianic, structurat organic ca o pictură de Giger, definit de saga „Dune” a lui Frank Herbert, şi făcut celebru de „Star Wars”. Când a scris „Dune”, Frank Herbert a folosit jihadul butlerian doar ca simbol al genurilor trecute, pe care el a vrut şi a reuşit să e depăşească. Inovaţia sa nu l-a inspirat prea mult pe urmaşul său. Cât despre „Whipping mek”, e o povestire cât se poate de plăcută prin simplitatea ei, destinată binenţeles, conaisseurilor jihadului butlerian.

Khaled Hosseini – Vânătorii de zmeie

Există cărţi enervant de bine scrise, în faţa cărora habar n-ai ce atitudine este mai nimrit să adopţi. Ai vrea să le citeşti mai repede, căci acţiunea te face curios, dar regreţi că se termină. O astfel de carte este „Vânătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini. Dacă ai fi foarte (… dar „foarte”…) pretenţios, ai păutea acuza stilul narativ de manieră clasică americană (nu degeaba transpunerea filmică a fost foarte uşoară), dar oricum, în calitate de cititor te vei declara invariabil mulţumit. Asta în cazul în care nu te vei implica foarte mult în poveste, astfel încât să te treacă cu oareşce fiori pe şira spinării. Şi frumos este că fiorii nu sunt de groază, ci de bucurie, bucuria tâmpă şi nepreţuită de a trăi. Este o carte care te învaţă că există Dumnezeu atestând din punct de vedere social lipsa Lui. Şi mai mult, ne arată că viaţa merită să fie iubită, deşi nu ai nici un motiv logic să faci asta. Pe scurt, e o carte care sfidează tratatele de logică kantiene şi aristotelice, aşa cum face dealtfel orice alt roman bine scris.

Bocaccio – Decameronul

Am stat multă vreme să mă gândesc la metafora ciumei din „Decameronul” lui Bocaccio. Nu mi-l puteam scoate din minte pe Artaud şi pe Camus. Ciuma e un simbol al extincţiei pe scară largă; în mod straniu, starea pe care această boală o induce la nivelul psihicului colectiv sănătos (adică supravieţuitorilor) nu are echivalent. Seamănă dacă vă puteţi imagina… cu pandemia porcină: nu te lasă ignorant. Lumea se schimbă de-a luingul acestor zile. Instituţiile nu mai funcţionează, legea nu mai există, până şi sălbăticiunile nu se mai tem, de oameni, deoarece vânătorii sunt pe moarte. De fapt, nu poţi fi ignorant decât fugind de realitate, refugiindu-te în poveşti imaginate, sau în amintirea unui trecut frumos. Povestea a treia, din ziua a şasea: Pampinea îşi aminteşte de monna Nonna dei Pulci, care, „s-a prăpădit sărmana de ciuma ce bântuie acum.” Poveştile Decameronului sunt fie o fugă de realitate, fie o retrăire a trecutului. La sfârşitul lor, „ciuma” e dată uitării. La început pare să bântuie ca o umbră, dar treptat nu mai există. Zece zile a câte zece povestiri fiecare sunt necesare ca să uiţi de ciumă. Asta nu înseamnă că ai vreo cale de scăpare.