Khaled Hosseini – Vânătorii de zmeie

Există cărţi enervant de bine scrise, în faţa cărora habar n-ai ce atitudine este mai nimrit să adopţi. Ai vrea să le citeşti mai repede, căci acţiunea te face curios, dar regreţi că se termină. O astfel de carte este „Vânătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini. Dacă ai fi foarte (… dar „foarte”…) pretenţios, ai păutea acuza stilul narativ de manieră clasică americană (nu degeaba transpunerea filmică a fost foarte uşoară), dar oricum, în calitate de cititor te vei declara invariabil mulţumit. Asta în cazul în care nu te vei implica foarte mult în poveste, astfel încât să te treacă cu oareşce fiori pe şira spinării. Şi frumos este că fiorii nu sunt de groază, ci de bucurie, bucuria tâmpă şi nepreţuită de a trăi. Este o carte care te învaţă că există Dumnezeu atestând din punct de vedere social lipsa Lui. Şi mai mult, ne arată că viaţa merită să fie iubită, deşi nu ai nici un motiv logic să faci asta. Pe scurt, e o carte care sfidează tratatele de logică kantiene şi aristotelice, aşa cum face dealtfel orice alt roman bine scris.