DUNE – cartea 1

Primul volum din saga Dunei debutează „ex abrupto”, într-un moment încărcat de semnificaţii: casa Atreides, la cârma căreia se află Leto I, „Ducele Roşu” îşi mută reşedinţa de pe Caladan pe Arrakis – planeta deşert, stăpânită de uriaşii viermi ucigaşi, dar unica sursă a melanjului, mirodenia nemuririi, Căci miza de fapt aceasta este: călătoria în spaţiu e imposibişă fără sfidarea timpului, iar sfidarea timpului va atrage cu sine Prăbuşirea Istoriei. Încercarea tânărului Paul Atreides cu gom-jabbarului Cucernicei Maici Gaius Helen Mohaim va dovedi fărâma de umanitate ce zace în sufletul celui ce peste ani va deveni Stăpânul Unic al Mirodeniei – o încercare grea ce va atesta totodată că cel ce îi va urma la tron va fi probabil o semi-bestie. „Dune” are aşadar toate ingerdientele unei scrieri clasice: două familii în război – Atreides şi Harkonnen te trimit involuntar involuntar cu gândul la Capuletii şi Montagueii renaşterii; Deşertul – un loc atât de pustiu încât orice se poate întâmpla; trădări înlănţuite, crime mişeleşti, fugi aventuroase – toate scăldate într-un aer de mister fatidic – căci tot ceea ce are legătură cu pseudo-masonica oranizaţie a Bene Gesseritului pare a ne avertiza că „aşa a fost scris să se întâmple”.
Şi pentru că istoria se face cu popoare, Frank Herbert îi aduce în scenă pe fremeni, o naţiune stranie cu ochii albaştri, cu o cultură descendenţă din Egiptul antic, Islam, America şi alte zone toride ale veacului XX – căci nu degeaba Duncan Idaho va deveni laitmotiv până în momentul apogeului epocii tiranice când un fluviu îi va purta numele. Planeta Arrakis, locul de desfăşurare al acţiunii, suferă de prea multe paradoxuri, observate de planetologul Liet Kynes: melanjul, sursa nemuririi e produs de viermii uriaşi, care la rândul lor nu pot exista într-un climat umed. Deci moartea planetei asigură supravieţuirea Universului. Visul Baronului Harkonnen e în esenţă umanitar, pe când al planetologului devastator. Apa pe Arrakis ar însemna pierderea melanjului.
Dar odată Leto I ucis, Paul şi mama lui Jessica înfruntă deşertul cu acelaşi stoicism ce l-a făcut să reziste văzându-şi mâna arzând. Se aliază cu fremenii şi îl ucide pe baronul Harkonnen şi pe urmaşii acestuia. Deşi îndrăgostit de Chani, fiica planetologului Liet Kynes, din raţiuni politice o ia de soţie pe Irulan, fiica împăratului Sadham IV Corrino, devenind el însuşi împărat. Iată ceea ce se va dovedi a fi pseudo-happy-end-ul acestui roman.
Câteva probleme rămân deschise: pe fundalul unei credinţe în Kwisatz Haderach, fiinţa perfecţionată prin tehnici genetice, caracterele ereditare ridică numeroase îndoieli. Jessica, dincolo de dragostea pe care şi-o dovedeşte faţă de Leto, rămânând fiica Baronului Harkonnen, iar Alia, sora lui Paul, fiind totuşi prima „monstruozitate” produsă de excesul de melanj. Ce poate fi mai monstruos decât să conservi în minte amintirile strămoşilor tăi?

Anunțuri

1 comentariu

Comentariile nu sunt permise.