Umberto Eco – Numele trandafirului

Lucian Blaga spunea undeva următoarele: Părerea că o operă artistică trebuie să placă nemijlocit, fară de nici o peregatire prealabila e invenţia unei estetice copilăreşti.
Sincer să fiu, mie mi se pare copilăresc contrariul. Pentru că dacă arta exprimă frumosul, iar omul tinde către frumos, atunci nu e nevoie de pregătiri prealabile. Un exemplu concludent este  “Numele trandafirului” al lui Umberto Eco. Un roman 60% în latinã, o limbã pe care cititorul de rând nu o poate înţelege. Dar dacã un specialist vede în “Numele trandafirului” o frescã a evului mediu, a putreziciunii sale ecleziastice, un om de rând poate vedea oricând un roman poliţist agathachristian. Opera literarã trebuie conceputã în aşa fel încât sã fie pe placul unui public cât mai larg, iar acest fapt e direct proporţional cu interlocutorul autorului. “Numele trandafirului” este prin excelenţă o operă deschisă. Ce e interlociutorul autorului? Persoana cãruia geniul creator i se adreseazã. Dacã geniul creator se adreseazã filosofiei, scrie filosofie, dacã se adreseazã agorei, scrie teatru, dacã se adreseazã unui lumi întregi, scrie literaturã! Literatura de calitate are darul de a fi accesibilã oricui, indiferent de pregãtirea prealabilã! şi pentru cã am ajuns la “Numele trandafirului”, dezbatem un nou aspect: acela al perioadei istorice în care se încadreazã acţiunea. Camil Petrescu spunea undeva în “Addenda la falsul tratat” cã, dorind sã scrie o piesã de teatru despre viaţa lui Brâncoveanu s-a lovit de impedimentul limbajului, pentru cã, nedorind sã facã o povestire romanţioasã, ci cât mai realã, trebuia sã pãstreze limbajul personajelor, limbaj care lui îi era foarte greu accesibil. Esenţa lucrãrii lui Eco pãstreazã nu numai limbajul, dar şi naraţiunea încadratã epocii, fapt extraordinar pentru un scriitor al secolului XX: micile naivitãţi şi uimirea excesivã în faţa unor secrete descoperite nu par contemporanului deloc bizare, cum ar fi de exemplu cronicile lui Neculce. Micile raţionamente ale lui William zis Giugliemo, discursurile fastuoase ale lui Jorge, chiar şi titlurile capitoleleor atât de cervanteşti, toate provin din lumea rece a trecentoului. Un astfel de scriitor, care întreprinde o astfel de muncã minuţioasã pentru un roman meritã trecut în analele istoriei literaturii universale. şi paradoxal, o astfel de operã are un subiect universal valabil. Frumuseţea scriiturii, trãirea dramaticã… toate sunt de o frumuseţe incontestabilã, fără a fi nevoie să se apeleze la limbajul concret al epocii. Altfel spus, dacă Umberto Eco ar fi fost român, am fi avut poate un roman istoric excepţional despre Constantin Brâncoveanu.