Emil Cioran – Pe culmile disperării

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?” (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă”(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord”:

Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat.” (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape”? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…”(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.”(10)  […] “Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.” (11)

Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?” (95)

Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?” (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.” (12) […] “La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.” (13)

Pesimismul este contagios:

De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi.”(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?” (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.” (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?” (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic.”(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?”(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism , la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.” (177)

Anunțuri