George Banu – Shakespeare, lumea-i un teatru

Zilnic mă lovesc de prohabul zădărniciei.

Când o să citiţi “Sexus”-ul lui Miller o să înţelegeţi despre ce vorbesc.

Ideea e cam aşa: eu am vreo zece ani de pregătire umanistă, dintre care vreo patru în domeniul teatrului, şi ce să vezi? Lucrez în IT. Aşa că blogul ăsta a rămas singura mea legătură cu cărţile şi cu lectura.

Şi scriu pe acest blog sperând zadarnic ca unele lucruri să se schimbe în artele umaniste pe care cenzori mai mult sau mai puţin pederaşti, de teapa lui George Banu, mă ajută atât de mult să le detest. De exemplu, aş vrea ca Shakespeare să nu mai fie tradus în versuri:

Domnilor traducători, fiţi coerenţi cu istoria, şi mai ales, respectaţi cuvintele, da-ţi-o-n pizda măsii de treabă!

Nu ştiu ce să zic de cartea asta.

Mi-e greu să o înjur, pentru că e o analiză a pieselor lui Shakespeare, iar despre Shakespeare orice ai spune, nu e penibil. Scrierile shakespearene sunt ca Biblia: suportă o infinitate de analize şi comentarii, şi trebuie să fii monumental de prost ca să spui ceva greşit despre ele. Trebui să-ţi curgă ceva bale-n colţul gurii de prostie ca să-l judeci greşit pe Shakepeare. La fel e şi cu Biblia: numai un oligofren ar vedea în ea un set de reguli incorecte. George Banu, din păcate, nu e monumental de prost. E ca mine… mediocru, şi vorba lui Dali, un om mediocru, oricât de mult s-ar strădui să fie prost, foarte prost, va rămâne mereu mediocru: incapabil de excese, este incapabil să fie genial.

Bine barem că eu scriu doar pe blog, nu public cărţi!

Deci, la fel ca în celebra poveste a lui Mircea Sântimbreanu, George Banu este doar „potrivit”. Analizele lui sunt mediocre, de clasa a II-a: la câte chestii deştepte au spus la vremea lor Jan Kott, Asimov sau de ce nu… Pacino, George Banu este în comparaţie un macho man complet fascinat de propria-i puţă.

De exemplu, în „Visul…” analizează scena când Flute refuză propunerea de a o juca pe Thisbe, pe motiv că tocmai îi creşte barba. Şeful trupei îl pune să poarte o mascpă. Concluzia autorului e că în teatru, uneori, se apelează la instrumente artificiale, cum e masca.

Oau! Fascinantă remarcă! Trebuie să fii profesor la Sorbona ca să scoţi perla asta răsuflată?  Dacă îmi spunea de piesele lui Shakespeare că durau mai mult de patru ore pe vremea când au fost scrise, că publicul era format din ţărani care aruncau cu roşii dacă se plictiseau, mă simţeam mai luminat, mai informat.

Dacă-mi zicea că Shakespeare ironiza de fapt condiţiile stupide ale teatrului elisabetan care în loc de decor îl puneau pe Shakespeare să aşeze pe scenă pancarte cu titlul „aici e o pădure”, şi în loc de femei îl obligau să distribuie numai bărbaţi, era o remarcă, zic eu, ceva mai sorbonistă. Mi-ar fi atras atenţia. Era o informaţie mai rară, care nu o găseşti pe referate.ro.

Adică, băieţii ăştia, înainte de a începe să facă critici şi cronici, au aflat că există internet? Ştiu ce e ăla flux de informaţie? Sau trăiesc ca Patriciu şi alţi 99% din mogulii de presă, într-o lume idilică, în care lumea dă banii pe informaţiile din „print”, doar pentru că sunt printate, ignorând că aceleaşi informaţii sunt gratuite în mediul virtual. Adică, cât de proşti suntem consideraţi?

Chiar dacă ideea de magnetism ca formulă fizică exită din perioada Chinei Antice, pe vremea lui  Shakespeare nu exista noţiunea de magnet.

Deci să traduci acest vers din „Hamlet”:

„No, good mother, here’s metal more attractive”

cu

„Nu bună mamă, uite aici un magnet mai puternic”

… este un pic cam prea foarte forţat.

Ideea versului este de „metal mai atrăgător”, e o metaforă a aurului, a metalelor preţioase, şi a bijuteriilor, nu a magnetului, la dracu!  Chiar dacă traducerea cu „magnet mai atrăgător” are un iz mai ironic, Hamlet persiflează aici de fapt plăcerea femeilor de a purta bărbaţii ca pe nişte bijuterii. E misogin, iar misoginia lui nu se poate demonstra dacă traducem textul aşa. Bine, domnul George Banu trăieşte poate cu impresia că textul original la Hamlet nu poate fi citit de oricine, şi ignoră faptul că fie prin download complet gratuit, fie online, ai acces la toate versurile lui Shakespeare în original.

Bine, bine, pot să admit că prin 1600, când Mihai Viteazul făcea marea unire, se teoretizase forţa de atracţie a bolovanilor, şi Shakespeare ştia ce e ăla un magnet, dar..

 Cum poţi traduce fraza din secolul XV:

„What? Frighted with false fire”

cu

Ce? Speriat de gloanţe oarbe?”

Şansele ca Shakespeare să se fi gândit aici la gloanţe sunt minime. Şi ce-mi place e că Banu insită de vreo două ori pe fraza asta, o analizează aşa cum este ea tradusă, gen „speriat de gloanţe”. E drept că pe vremea aceea existau musketele, primele arme de foc.

Traducerea nu este greşită fundamental, cum e cazul de mai sus, dar e incertă. Muschetele s-au inventat exact în perioada când Shakepeare scria piesa. Muschetele foloseau, e drept, gloanţe, dar niciodată „oarbe”. Ideea de „glonţ care nu ucide” nu putea exista în acea epocă. Eu unul cred că universitarii ăştia s-au uitat prea mult la filmul lui DiCaprio, să moară Bibilina! Lasă că „fire” nu înseamnă „bullet”, dar oricine se uită pe net, vede că paralela cu focul de armă este o analiză recentă şi forţată, bazată pe limbajul american. „False fire” la origini, se referă aici la „focul” cu flăcări, aşa cum e ştiut de când lumea. Unii critici spun că Hamlet se referă de fapt la o capcană. Hamlet îi spune asta lui Claudius, după ce se termină piesa. Ideea e „Te sperii de o capcană a focului fals?”, nicidecum „Te sperii că te împuşc cu gloanţe oarbe?”. Pentru că Hamlet nu vroia să-l împuşte pe Claudius. Nu vrea nici măcar să-l omoare… ăsta e paradoxul hamletian pe care-l ştie orice copil: „Ce, nene, piesa cu ăla care se câcâie să se răzbune?”

Deci chiar dacă nu pot judeca analizele lui George Banu, trebuie să vă menţionez că ele se bazează pe nişte traduceri execrabile. Aş putea continua cu exemplele, dar astea două sunt cele mai relevante, plus că m-am plictisit.