Dostoievki – Jurnal (partea II)

Vorbind despre sinucidere, și despre credința fermă a sinucigașului că nu există viață după moarte, Dostoievski afirmă: “dragostea pentru omenire este chiar cu totul de neimaginat, de neînțeles, este absolut imposibilă, dacă nu este însoțită de credința în nemurirea sufletului omenesc”.( II 237). Veți găsi foarte interesantă analiza scrisorii lăsate de un sinucigaș, cum un autor necunoscut azi consideră că un sinucigaș care bea șampanie înainte de a se omorâ este un paradox, și cum Dostoievski îi ia apărarea motivând acest gest ca fiind o ultimă ironie la adresa vieții și a Dumnezeului în care nu crede.

Prin volumul III analizează de asemenea cazul unui copil bătut de părinți, analizând lucid drepturile omului la viață. Deseori îl întâlnim pe Dostoievski-ul din “Crimă și pedeapsă” cu remarci de genul “…în lumina rațiunii e nerațional să-ți iubești aproapele” (III 116) sau “După părerea mea, un adevăr rămâne clar: e posibil să gândești și să simți de unul singur și dintr-odată, dar să devii om dintr-odată nu e posibil, ci trebuie să-ți faci ucenicia de om.” (II 314).

Dar există și un alt Dostoievski, mai puțin empatic cu psihicul uman în genere:

Pentru că am pornit inițial de la identitatea acestei opere, haide să fimatenți și la dorința autorului: “Scopul principal al Jurnalului a fost deocamdată să explic pe cât posibil ideea independenței noastre spirituale naționale și s-o conturez pe cât posibil printre faptele care apar în mod curent”(II 252)

Descoperim în primul rând un Dostoievski care vrea război cu turcii. Deseori e un propagandist al acestui conflict, bântuit de caracterul mesianic al poporului din care face parte:

Orice popor mare crede și trebuie să creadă, dacă vrea să aibă viață lungă, că în el și numai în el se află mântuirea lumii, că există pentru a sta în fruntea popoarelor, pentru a le uni pe toate și a le conduce, în perfectă armonie, spre acel scop final care le-a fost tuturor predestinat” (II 277) – iată unde erau sâmburii Maicii Russia. Desigur, sunt multe lacune pe care dacă Dostoievski nu le-a gândit atunci, după experiența comunismului le ptem repera cu ușurință: cine stabilește armonia? Care e scopul final, și cine în stabilește și pe ăsta?  Cum poate exista un singur scop pentru toate popoarele? … și tot așa…

În primul rând și îninte de toate, să devenim ruși. Dacă unirea universală este o idee națională rusă, atunci fiecare din noi trebuie să devină rus” (II 284) – Dostoievski crede cu tărie că poporul rus poartă în sine duhul lui Hristos. Din punctual lui de vedere rușii sunt singurii capabili să scape Europa de turci. Din păcate, chiar așa a fost, și poate din cauza asta și-au luat lumea-n cap.

Când vine vorba de războiul cu turcii nici un diplomat nu e suficient de inteligent, nici un general nu e suficient de curajos. Englezii nu au maniere, germanii sunt prea protestanți, francezii prea catolici, și restul lumii nu vrea să se termine odată cu Imperiul Otoman din numeroase motive economice care apără interesele evreilor. Rușii sunt cei mai buni soldați, cei mai omenoși, niște adevărați gentilomi care nu-și ucid capturații, și își împart hrana cu aceștia, iar otomanii niște netrebnici de doi bani, care ucid femei și copii. Un anume Nikolai Iakovlevici Danilevski scrie într-un ziar că pe viitor Constantinopolul ar trebui să fie condus de toate popoarele, de ruși și slavi deopotrivă. Dostoievki îl neagă spunând că rușii în fața slavilor în genere sunt ca Gulliver în fața liliputanilor. Constantinopolul trebuie să fie al rușilor,  pentru că  “Grecii vor privi cu gelozie noua conducere slavă în Constantinopol, îi vor urâ și se vor teme de slavi” (III 248)

Asemeni unui sihastru din vechime, Dostoievski e nemulțumit de toleranța la drepturile “necredincioșilor”.

Desigur, în prezent, după experiența U.R.S.S.-ului ideile astea ni se par absolut fanatice. Știm cu toții ce armată are Rusia, și cât de gentiloamă este. Ni se pare greu de crezut ca pe vremea țarilor să fi fost altfel. În fond, nu poți spera să conduci lumea cu bunătate în suflet. Și totuși, Dostoievski nu este un comunist. Ultimele pagini ale jurnalului său cuprind febra noului veac, iar spiritul său naționalist își găsește motivații mult mai energice. Din cauza asta mi-am permis să-l compar cu un sihastru naționalist nu cu un fanatic, așa cum poate părea unora:

Socialismul poporului rus nu stă în comunism, în formele mecanice: el crede câ în cele din urmă se va mântui prin unirea totală a întregii umanități în numele lui Hristos. Iată socialismul nostru rusesc”(III 391) De fapt, Dostoievski repetă greșelile oricărui naționalist: are impresia că poporul gândește ca el, că oamenii din țara în care s-a născut simt ca el. Experiența ne demonstrează contrariul: Stalin numai la Hristos nu se gândea când se ocupa de întregirea lagărelor.

Anunțuri