Adrian Majuru – Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență

Voi începe cu finalul cărții: să ne imaginăm că un străin vine în București… sau nu, că ești chiar tu în București, undeva în centru, și ai nevoie să mergi la o toaletă. Și, evident, că nu ai unde. De exemplu, germanul Hans a pățit asta, și a intrat din nefericire în toaleta unei biblioteci publice.  A ieșit de acolo livid, pentru că în WC era o gămadă de rahat care depășea înălțimea colacului.

Natura a făcute din România o țară superbă. Oamenii au stricat-o mult.” spunea Ulysse de Marsillac. Nu avea de unde să știe că această afimrație va deveni vorbă de duh.

Comentarii: 1. Bine că nu a mers cu trenul. În tren e plină de căcat toată toaleta dacă nu se mai poate trage apa. 2. Românii sunt insistenți. Dacă n-ar fi insistenți am avea doar toalete defecte, nu “toalete defecte pline de căcat”.

Cartea lui Majuru este un document care atestă faptul că Bucureștiul a fost dintotdeauna un oraș infect. Spre deosebire de alte orașe, cum e Brașovul, Sibiul sau orice alt oraș din Ardeal, Bucureștiul nu are o perioadă de glorie. Bucureștiul nu a fost niciodată înfloritor, vesel, sau frumos. Din vina altora, sau din vină proprie, locuitorii acestui oraș au fost mereu năpăstiuți, săraci și răi. Termenul cel mai potrivit este de “calic” – un oraș al calicilor – adică și săraci și ticăloși.

Am spus că nu știu a cui era vina, pentru că până în secolul XIX, prin orașul meu natal treceu barbarii ca o cufureală prin izmene. Era imposibilă stabilitatea socială într-un oraș atât de instabil cu er Bucureștiul. O dată la cinci ani avea loc o năvălire-surpriză care distrugea totul în calea ei. Când nu erau năvăliri, erau boierii, ciocoii șmecheri pe care dealtfel îi avem și azi. Dem I. Dobrescu observă două aspecte: turcii ne-au imbecilizat secole de-a rândul, și ne-au învățat să ne eschivăm: dăm o lopată acum, ne mai încheiem un pic opinca, mai fumăm o țigară, mai dăm o lopată, stai că iar ni s-a descheiat opinca..

Generalii de armată care se aflau în treabă pe aceste meleaguri au fost și ei mereu la fel: obezi și siniștri, iar securitatea comunistă le-a întărit acest caracter.

Arhitectura cotemporană ne uimește prin lipsa de gust, și prin îmbinarea kitckoasă de stiluri. Nu vă îngrijorați. Nicolae Iorga însuși a observat acest aspect, pe vremea când comuniștii nu trecuseră țara prin foc și sabie.

Intelectualii de aici mereu au fost vânători de scaune, mereu au aspirat la putere

Nu știam de exemplu că și Biserica Ortodoxă Română a trăit o epocă a certificatelor. Cică pe la 1940 se eliberau certificate de moralitate pentru tinerele fete care doreau să se căsătorească. Sau mai importante, erau certificatele pentru “neromâni” din perioada antonesciană. Cel puțn, aceeași biserică, stabile printr-un regulament al Mitropoliei regulile cerșetoriei, care erau la drept vorbind mai europene decât multe dintre legile de azi. La fel ca și constituția de mai târziu, erau inspirate tot de legi belgiene, și prevedeau ca cerșetorii să nu-și arate rănile, să nu ceară pomană de două ori în același loc, și alte chestii interesante. La fel de bine statul  reglementa și prostituția, căci acum 100 de ani, vizitele medicale ale prostituatelor erau obligatorii. Articolul 92 preveda ca orice femeie care-și deschide o casă de prostituție (bărbații nu aveau voie să fie pești) să se adreseze serviciului sanitar. Acuma s-a considerat că nu mai e nevoie.  Desigur, probabil suntem mai morali din puncte de vedere creștin: suntem un stat care nu lagiferează prostituția, rept pentru care avem femei ucise de peștii lor în bătaie și clienți bolnavi de sifilis, hepatită și alte boli pe care nu am chef să le scriu, fiind ușor alergic la înșurea de majuscule. Dar aia era România lui Carol, și asta e România comuniștilor.

Cât despre pițipoance care trăiau pe spinarea bărbaților, nu vă neliniștiți: ele au apărut odată cu occidentalizarea Bucureștiului. Cele mai inteligente dintre ele au avut un rol important în emanciparea femeii: aceste heitare de inspirație franceză au trecut de la cratiță la o varietate considerabilă de penisuri cu greutate, apoi direct la balurile diplomaților unde și-au exprimat imporatantele păreri despre viață și lume.

Încă nu știu dacă superstițiile sunt tot un aspect al unei societăți decadente. Cred că depinde de superstiții. Dacă crezi în zei ca Thor și Odin, e puțin probabil să fii o societate decadentă. Dar dacă ai un rege al calicilor, la fel ca-n Parisul lui Hugo, cred că e cazul să analizezi mai profund situația.  Superstițile bucureștenilor sunt presărate cu personaje ca “pocita”, Ion Iorgovan, ăla care și-a violat sora, Trifon cel Nebun (sărbătorit pe 1 februarie), și alții. În țara noastră, ca să se integreze mai bine, Dumnezeu și Sfântul Petru au trebuit întotdeauna să se deghizeze în cerșetori. Bieții de ei… era un eveniment de pomenit în basme când erau primiți cu bine.

Dar, măcar știm să ne autoanalizăm: un anume Keno Verseck se arată consternat de obsesia românilor de a se autoanaliza, remarcând că în nici o altă țară nu a mai văzut “biblioteci umplute cu scrieri de tip “Fenomenul Legionar“ sau “Spațiul Mioritic“”. Mie unu remarca asta mi se pare complet idioată. Toate țările au scrieri de autoanaliză. E normal să nu găsești nicăieri în lume cărți cu legionari și cu miorițe, pentru că nici o altă țară nu a avut legionari, și nu are spațiu mioritic. Ar fi culmea acuma ca ungurii să aibe cărți cu fenomenul legioar ungar. Sau vreun neamț să scrie “Deutsche mioritsche dorulishen”. Să fim serioși: americanii au biblioteci pline cu istoria negrilor. Ar fi culmea prostiei să afirmăm “Vai, în nici o țară nu am văzut mai multe cărți despre negri ca în America” – la fel de bine poți spune “Nicăieri nu am văzut biblioteci pline de filosofie elenă, cum am văzut în Grecia”. Asta nu e o efigie a situației deplorabile în care trăim, ba din contră, este unul dintre puținele lucruri care ne mai salvează de la îndobitocirea în masă pe care unii din afară poate chiar și-o doresc.

În fond, e ușor să înfrunți un cerșetor, dar nu la fel de ușor este să-l înfrunți pe Sfântul Petru deghizat în cerșetor.

De fapt, românilor în general și bucureștenilor în mod special le lipsește autoironia. Autoanaliza îți poate îngrădi imaginația prin crispare. Ne lipsește autoironia și umorul, ne lipsește relaxarea occidentalilor, nu realizările lor, pentru că realizările vin de la sine, și ceva realizări spirituale avem și noi, mai dă-i dracu’, nu-i putem pupa în cur în continuu.

Hăituiți de otomani și umiliți de comuniști, bucureștenii au totuși multe de uitat și de învățat.

Anunțuri