Dostoievki – Jurnal (partea I)

E impropriu numit “Jurnal”. Cred că am mai scris asta câdva: scriitori scriu jurnale care speră să fie publicate, deci ele nu mai sunt jurnale. Teoretic, jurnalul e ceva intim, care te ajută să te regăsești, sau pe care îl scrii ca să-ți fie ușor să-ți amintești momente din viață pe care crezi că le vei uita. Cum sunt călătoriile de pildă: un jurnal de călătorie are rolul de a-ți oferi detalii pe care indiferent de cât de impotante le crezi, ți-e teamă că le vei uita. Dar un adevărat jurnal nu e niciodată citit de o altă persoană înafară de autor, și cu atât mai mult nu e publicat. Pe scurt când mergeți în librării, să știți că toate titlurile cu “Jurnal” sunt cărți cărora autorii nu s-au obosit să le dea niște titluri mai originale, sau cărți care de cele mai multe ori conțin bârfe atât monstruoase, încât ar fi o impietate să publici o asemenea carte cu un titlu original. Așa că te scuzi denumind-o jurnal, la o adică să te poți eschiva “Nu știu domne’ e vorba de intimitatea mea, ce mă judeci?”

Jurnalul lui Dostoievski este cu atât mai interesant cu cât conține articole publicate în foileton, deci omul își scria dilemele direct la ziar. E clar că el nu avea o problemă în a-și expune pe șleau părerile. Iar scrierile sale sunt atât de coerente, și atât de rupte de problemele sale personale (abia aflăm dintr-o notă de redacție că e grav bolnav…), încât pot spune fără să am vreun dubiu că jurnalul lui Dostoievski nu este un jurnal.

Atunci ce e?

O serie de articole social-politice care scot la iveală un Dostoievki foarte activ, plin de nerv, de un dinamism impropriu stilului litetar rusesc clasic.

În primul volum centrul de interes este societatea civilă, oamenii, în special femei, copii și ticăloșii care îi torturează:

Nenorocirea noastră de acum constă în posibilitatea de a nu te considera și uneori chiar de a fi cu adevărat aproape neticălos, săvârșind o mârșăvie vădită și indiscutabilă.” (I 165)

Deasemenea mai analizează pe larg și unele situații de sinucidere, acțiune la modă se pare în rândul tinerilor.

Tristețea și plictiseala se vor abate asupra lumii: totul a fost făcut și nu a mai rămas nimic de făcut, totul e cunoscut și nu a mai rămas nimic de cunoscut. Vor apărea mulțimi de sinucigași, oamenii nu-și vor mai pune capăt zilelor ca acum, câte unul, în câte un ungher retras; se vor aduna mulțimi, se vor prinde de mâini și se vor nimici toți odată, cu miile, într-un mod nou, pe care l-au descoperit odată cu celelalte descoperiri. Și atunci, poate, cei rămași își vor înălța glasul către Dumnezeu: “Ai dreptate, Doamne, nu numai cu pâine va trăi omul!”. ” (I 212) – e un veritabil ortodox mesianic, și un antiecumenic pe criterii poltice: pe de-o parte e de părere că dacă nu ar fi exstat catolicismul, nu am fi avut parte de toate sectele protestante (ceea ce e adevărat doar în parte), iar pe de altă parte crede că există o organizație a statelor catolice (ceea ce eu unul cred că e o prostie). Acuma, că fără catolicism nu ar fi existat secte, iarăși e puțin probabil. Cred că fără creștinarea forțată a Germaniei am fi scăpat de secte, și fără abuzurile Papalității. Religia catolică în sine, nu văd ce vină poate avea. “De fapt, în afară de necesitatea istorică și cea curentă, rusul nu știe, nici nu-și poate imagine ceva mai presus de creștinism” (II 137)

Unele probleme sunt foarte actuale, cum ar fi emigrația rușilor în America, și e destul de interesant să descoperi o Rusie a anilor 1800 nu foarte diferită din acest punct de vedere de România anilor 2000.

O altă problemă analizată pe larg de Dostoievski este cazul unei femei însărcinate care este trimisă la închisoare pentru tentativa de ucidere a fiicei sale vitrege, reușind să expună în acest caz noțiuni lipsite de prejudecăți referitoare la psihicul uman. Dostoievski nu este un intelectual anost. Nu e genul șoarecelui de laborator închis în bibliotecă, din contră: mi se pare foarte interesant că în acest caz, din dorința de a fi sigur că spune adevărul, se duce personal să o cunoască pe femeia despre care scrie, și pe care în cele din urmă reușește să o ajute să iasă din închisoare. Ceea ce mă face să cred că în definitiv, jurnalul lui “de ziar” este mai sincer decât multe alte jurnale intime.

Anunțuri