John Howard Griffin – Black like me

Cartea asta e versiunea originală şi serioasă a filmului „Agathe Clery”, în care o tipă suferă de o boală care-i înnegreşe pielea, e nevoită să-şi schimbe stilul de viaţă, apoi se vindecă şi revine la culoarea iniţială. Bine, francezii anului 2008 sunt mai relaxaţi când vine vorba de probleme rasiale decât americanii anului 1959. În timp ce o citeam, chiar m-am gândit dacă nu cumva Etienne Chatiliez a vrut să-l ironizeze pe Griffin.

Cert este că intenţia lui Griffin a fost de a schimba mentalităţile cât mai eficient, şi nu cât mai distractiv. Deci da, autorul ia pastile, stă la soare şi devine negru. Unii zic că acest tratament stupid i-ar fi provocat moartea în urma unui cancer de piele. Teorii conspiraţioniste americane… ce să le ceri? Griffin nu a avut niciodată cancer de piele. Deci, re-capitonat cu o piele tuciurie,  micuţului Howard nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se integreze în medii de toleranţă extremă: în New Orleans e brusc tratat ca un frate, iar în Mississippi ca un paria.

Sunt însă câteva situaţii care mi-au captat interesul în mod deosebit:

– cică în spaţiile publice negrii nu aveau voie să folosească aceeaşi toaletă cu albii. Interesant! În România nu există toalete publice, doar nişte foarte rare doze de căcat în care intri pe riscul tău.

– apoi, cică în mijloacele de transport în comun albii se uitau urât la negri. În România, în mijloacele de transport în comun există o normalitate exemplară, cea în care toată lumea se uită urât la toată lumea, şi o anormalitate la fel de exemplară, cea în care un grup de cocalari mai mult sau mai puţin elevi, mai mult sau mai puţin muncitori veniţi de pe şantier (e greu să-i deosebeşti…) urlă şi se hăhăie zgomotos ca nişte maimuţe.

– la fel, cică pentru a avea drept de vor, negrii stăteau la cozi infernale, apoi erau puşi să citească texte în chineză. Mie asta mi se pare o nimica toată: acelaşi lucru se întâmplă la noi dacă vrei să-ţi plăteşti impozitele.

Pe scurt, cu aceste câteva exemple, stau şi mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să mă apuc şi eu să scriu o carte cu titlul „Român ca mine” – va ieşi ceva interesant… experienţa unui om de care toată lumea din ţara lui îşi bate joc, fără ca el să fie „negru”, galben, „jidan”, bubos, bolnav, homosexual sau mai ştiu eu cum… listă cu termeni discriminatorii cred că găsiţi pe Goagăl. A fi român, înseamnă să trăieşti discriminarea în stare pură: semenii te urăsc tocmai pentru că le semeni.