Etica sexuală creştină

Am afirmat la un moment dat că există o etică a sexualităţii creştine. Şi da, ea aparţine unui preot ortodox de la muntele Athos. Se vede că traducerea „Manualului de iubire” al lui Filothei Faros a dat multă bătaie de cap, pentru că mulţi termeni transpuşi mot-a-mot ar fi putut avea un sens vulgar în română, ceea ce în greceşte nu e cazul. E vorba de o tradiţie a limbii pe care româna nu o are. E ca şi cum ai spune „fuck” în engleză, un cuvânt cu o tradiţie de sute de ani, lipsit de vulgaritatea corepondentului său român. Mă rog… poate că nici titlul cărţii nu e foarte atractiv, adică când citeşti „manual”, dacă eşti un tip „cool” obişnuit cu lecturi caţavencice obsedate sexual, normal că n-o să ţi se pară foarte inspirat. Dar conţinutul cărţii este extraordinar. E un şoc pentru creştinii puritani şi pentru ateii freudofili deopotrivă.

Deci… ce înseamnă o etică a sexualităţii creştine?

În primul rând înseamnă asumerea sexualităţii în mod firesc. Adică nu e nevoie să alergi după gagici, nu e necesar să înveţi să mergi cocoşeşte ca să atragi atenţia, nu e e cazul să devii metrosexual ca să fii atractiv. Paradoxal, ideile lui Freud sunt de fapt redate mult mai fidel decât o fac sexologii: manifestarea excesivă a sexualităţii evocă de fapt impotenţa, incapacitatea de adaptare erotică la cerinţele partenerului.Asta nu înseamnă că nu ai dreptul să-ţi îngrijeşti trupul, pentru că aici e problema: creştinsmul nu minimalizează importanţa trupului.

Spre finalul  cărţii veţi vedea că părintele Faros analizează evoluţia ideilor creştine, de la iudaism la elenism. Elenismul înseamnă dualitate „trup-spirit”, şi în virtutea influenţelor platonice şi-a exprimat condamnarea trupului. În creştinismul primar nu există de fapt dualitatea trup-spirit, ci unitatea lor. Chiar dacă ascetismul nu se împacă defel cu dimensiunea materială a vieţii,  creştinismul este o religie materialistă, deoarece îţi cere să-ai grijă de trupul tău la fel de mult ca de spirit. Că Vechiul Testament dovedeşte de la primele rânduri ale genezei că lumea materială nue condamnabilă, nu e un mister: Dumnezeu face lumea şi e mulţumit de ea. Nicăieri în Vechiul Testament nu e lăudată fecioria, şi nu e condamnată căsătoria. Patriarhii aveau multe femei, iar mirii tineri erau scutiţi de stagiul militar pentru a asta acasă cu femeile lor. Adulterul era condamnabil doar în măsura în care putea influenţa drepturile urmaşilor. Prostituţia nu este nicăieri în Biblie privită ca un rău. Păcatul strămeşesc nu a fost sexul, cu orgoliul.

Deşi spiritul e mai important decât trupul, pentru că Dumnezeu e spirit (duh), nici trupul nu poate fi rău, pentru că Iisus s-a întrupat, deci a dat o valoare trupului. S-a făcut om, nu a venit pe pământ în formă de fantomă. Mai mult, Iisus a înviat, deci a dat valori inestimabile trupului, poate chiar egale cu spiritul. Înălţarea lui Iisus este şi spirituală şi trupească… trupul lui nu a rămas aici. Pentru tradiţia iudaică există o unitate clară între trup şi spirit. Influneţată de greci însă, unitatea aceasta se va rupe. Pavel va folosi termeni elini pentru cuvinte iudaice, şi astfel va separa trupul de spirit. Şi totuşi Iisus Hristos nu vorbeşte despre marile păcate care vin de la eros. Când îi spune bogatului să-şi lase averea, îi cere să nu se mai preocupe în mod absolut de sine. Problemele oamenilor sunt egoismul şi răutatea, invidia şi avariţia, nu sexul. Pavel îndeamnă la împreunare (Cor. 7, 2-5) pentru a nu fi ispitiţi de Satana. Augustin era maniheu înainte de a fi creştin, pentru el dualismul era o mentalitate la care cu greu putea renunţa.

„Dorinţa împreunării erotice, leagă neamurile între ele” spune Hrisostom.

Deci ce vor creştinii de fapt de la sex?
De fapt, vor să-l lase acolo unde îi e locul, acolo unde şi Eliade descoperise că religiile lumii îl ţineau: la loc de mare cinste. Aşa cum matematica are un radical din minus unu, şi sexul are o zonă incalculabilă, în care nu se măsoară lungimi sau adâncimi, ci doar se petrece ceva spontan foarte plăcut dealtfel. Aceasta se numeşte iubire, şi despre ea vorbeşte chiar şi Freud, care admite că sunt situaţii în care nu se mai poate vorbi despre frustrăi şi acte ratate, ci doar despre ceva neştiut, separat de libido, care te determină să nu mai fii egoist, ci să îţi pese. (nici pe Freud nu-l citesc unii cum trebuie) Marchizul de Sade nu este demn de Iad pentru că a vrut să facă sex: ci pentru că făcând sex… el era singurul care trăia o plăcere! Era un egoist notoriu, foarte prost la pat. Iubirea nu înseamnă egoism. Iubirea înseamnă teama de moarte, gândul că într-o bună zi nu vei mai fi alături de ea, că o să îmbătrâneşti şi nu o vei mai vedea niciodată. Iubirea creştină e aşa cum spunea Giradoux în „Război cu Troia nu se face”: aprigă, violentă, suferindă… nu ai chef să adormi după, nu e loc de repaos, nu ai timp de stat, nu are limite în a fascina. Iubirea creştină nu e „călduţă”, gen „te plac!”. Iubirea e „fierbinte sau rece”. Ce e ăla „te plac”? După „îndrăgostire”, spune părintele Faros, „nimic nu mai este la fel ca înainte, şi este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată cu ceea ce, până deunăzi, era propriu vieţii noastre”