René Girard – Ţapul ispăşitor

Nu ştiu de ce pentru mine nu mai e un mister faptul că majoritatea mitologiilor propun ca eveniment primordial un act violent. Probabil dincauza asta nu am fost foarte impresionat de fundamentul cărţii „Ţapul ispăşitor” a lui René Girard. Dar sun aici nişte comentarii foarte interesante la adresa lui Oedip şi a lui Ioan Botezătorul. Aici am aflat că „hamartia” în tragedia greacă înseamnă neglijenţă, greşeală prin omisiune. Sunt de asemenea de acord că Iisus Hristos este modelul pur de ţap ispăşitor: el chiar nu are nici o vină, e mai  degrabă ispăşitor decât ţap. De ce spun asta? Eu sunt curios ce ar fi zis Girard de piesa de teatru a lui Anthony Nielsen, „The wonderful world of Dissocia”. E acolo un ţap ispăşitor foarte năstruşnic, care i-ar putea da peste cap teoriile. Mi se pare că Girard operează cam haotic cu miturile: între incestuosul Oedip şi Iisus nu poţi pune un egal valoric, doar pentru că Oedip nu avea nici o treabă cu ciuma din cetate… oamenii aveau cel puţin o motivaţie… stupidăă, dra totuşi motivaţie! Cam aşa e şi cu piesa lui Nielsen: unii ţapi ispăşitori au o vină un pic ceva mai mare decât alţii. Că omenirea s-a născut dintr-o uriaşă brutalitate, sunt de acord, dar unicul reper de nevinovăţie din toate credinţele religioase rămâne Iisus. Cel puţin aşa mi se pare.

1 comentariu

Comentariile nu sunt permise.