Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morţi anunţate

Îl ştim pe Gabriel Garcia Marquez… încă un autor „cool” ar românilor de azi. Cum le mai zice el… cu câtă graţie vorbeşte el despre perversiuni şi fapte oribile! El e mândria oricărui manager, a oricărui literat de seamă… când te întreabă cineva „Ce autor citeşti?” … ca să nu fii mediocru spunând „Coelho”, nici necopt cu „Stephenye Meyer” (chit că posturile despre ea sunt cele mai vizitate pe blogul ăsta), spui aşa… cu privirea poetică, din semiprofil… Gabriel Garcia Marquez… suficient de telenovelistic ca să ştie lumea că ai sentimente, dar şi violent, ca să nu te ai nimeni de prost. Adică… să vin eu să spun acuma despre „Cronica unei morţi anunţate” că e o sumă de concepte de factură absurdă împrumutate de la Kafka şi că e poate prea mult influenţată de „Onoarea pierdută a Katharinei Blumm”…  da… să vin eu să spun toate astea ar fi o nemernicie. Aşa că nu le spun. Îi fac pe plac domnului Florin Iaru, care scria în Dilema Veche că noi, bloggeri şi forumiştii suntem foarte răi, mult prea critici, şi nu ne recunoaştem greşelile.

Anunțuri