Constantin Noica – Pagini despre sufletul românesc

Cartea lui Noica se vrea o replică la adresa lui Cioran şi a ideilor sale despre ţărişoara asta, expuse în „Schimbarea la faţă a României”. Problema este: de ce noi, românii, nu avem o soartă istorică? Noica susţine existnţa a trei mari repere în cultura românească:
1. Învăţăturile lui Neagoe Basarab pentru fiul său, Teodosie
2. Dimitrie Cantemir
3. Lucian Blaga

Paginile de „Învăţături” ale lui Neagoe Basarab, deşi nu se ştie sigur dacă îi aparţin conţin normele politice şi religioase care definesc cel mai bine spiritualitatea românească.

Blaga susţine că NU este nevoie de apariţia insului genial pentru a trece de la o cultură majoră. Sincer să fiu, nu ştiu cât de eficientă este „prelungirea minorului”, dar e demonstrabil matematic că nu ne putem compara cu un popor care a dat omenirii pe Molière, Voltaire, Baudelaire, Hugo, Balzac, Camus şi Sartre. Ăştia nu erau inşi geniali? Sau te pomeneşti că sunt toţi „prelungiri ale minorului”.

Noica vorbeşte despre bisericuţe, şi spune că filosofia românească este „natura le-a făcut, natura să le apere”. Scria zilele trecute în „Click” despre o bisericuţă de lemn din Costeşti, Argeş, în care în noaptea de 18 aprilie 1930 (Vinerea Patimilor) au ars 116 copii. Focul a pornit de la lumânările aprinse. Dacă aveam o cultură îndrăzneaţă, cu biserici şi catedrale, se mai întâmpla asta? Nu sunt Dumnezeu să judec, dar mă întreb numai!

Românii au proverbul „Unde e minte multă e şi multă prostie”, părinte spiritual al vorbei „O fi…” la care Noica admiră înţelepciunea şi lipsa vreunui exces. Iată, aceasta este măsura noastră „niţel tânguitoare şi biblică”. Românii, în marea lor înţelepciune, cică nu ar fi niciodată pro sau contra. Raportat la societatea actuală, mi se par nişte basme. Românii spun „o fi…” din prostie. În ’45  când au venit comuniştii, românii au zis în marea lor majoritate „o fi…”. Întreabă-i acuma cu ce echip de fotbal ţin… să vedem, mai sunt aşa dubitativi?

Totuşi, în filosofia românească nu există problematică de cunoaştere, morală, sau a spiritului ca atare? Deci despre ce filosofie vorbim?

În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu, nu e simplă nepăsare şi pricepere. Privim mânăstirile, şi nu mai înţelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, şi nu creştem, nu îndrăznim. Iar sfinţii ne mor pe păreţi şi în suflete, pentru că nu îndrăznim.” (pag. 46-47, Ed. Humanitas, 2000)