C.S.Lewis – Cronicile din Narnia – Jilţul de argint

În acest caz Eugene Scrubb şi colega sa, Jill Pole, pleacă în Narnia, pentru a-l salva pe prinţul Rillian, fiul lui Caspian. Cei doi îl întâlnesc la început pe Aslan, care le dirijează direcţia călătoriei, apoi pe Lady of the Green Kirtle (nu ştiu exact cum s-a tradus în română), care îi învită la Castelul ei, unde va avea loc Festivalul al Toamnei.  În fine, aici descoperă că ea şi cu nişte uriaşi vor de fapt să-i mănânce. Aşadar o iau la fugă şi întâlnesc nişte gnomi, care îi duc în oraşul acestei Vrăjitoare Verzi (mie îmi aminteşte de Împăratul Verde al lui Creangă), şi unde stau de vorbă cu protejatul Vrăjitoarei, un tânăr care se pare că suferă de nişte accese psihotice, (pare a fi posedat de demoni) care-l determină să se transforme în şarpe. Cu toate astea, tânărul îi roagă să-l elibereze, atenţie… „în numele lui Aslan”. Se va dovedi a fi însuşi Prinţul Rillian cel mult-căutat. La final, vrăjitoarea se av transforma într-un şarpe, iar Rillian se va întoarce acasă, cu puţin timp înainte de moartea tatălui său. Finalul e foarte interesant: pentru a prelungi zilele lui Caspian până la regăsirea lui Rillian, Aslan îl poartă în lumea adevărată, unde timpul se dilată. Cu alte cuvinte, în cinci minute Caspian câştigă câteva luni de viaţă. Diferenţele acesea temporale pregătesc însă cititorul pentru un inevitabil sfârşit al Narniei. Cât îl priveşte pe Rillian, eu cred că îl simbolizează pe Solomon. Iar simbolistica şarpelui, atât de bine surprinsă de Lewis, ca sursă atât a răului, cât şi a binelui (diavolul-şarpe versus şarpele de aramă) puteţi afla mai multe din „Miresmele sfinţeniei” a lui Jean-Pierre Albert. Are el acolo la începutul cărţii un întreg capitol despre târâtoare, şi despre importanţa lor pentru creştinism.