C.S.Lewis – Cronicile din Narnia – Ultima bătălie

Holy glory hallelujah! Cam aşa s-ar rezuma apocalipsa „Cronicilor din Narnia” – cea mai frumoasă şi mai tristă dintre ele.  Începutul sfârşitului e dat de un fals profet – o maimuţă care se îmbracă într-o piele de leu şi începe să subjuge animalele vorbitoare. Maimuţa Shift are toate caracteristicile unui dictator: se crede trimis divin, se crede mai important decât e… are impresia că e om, şi crede cu tărie că binele tuturor este să-i fie lui bine. Atâta doar că nu a fost ales, că în rest e Băsescu leit. Acţiunea se petrece pe vremea regelui Tirian, un strămos al lui Rilian. Acest rege ajunge să fie legat de un pom într-o imagine hristică de poporul Calomernului  în momentul în care afirmă că maimuţa nu are nici o legătură cu Aslan, dar e salvat la timp de Jill şi Eustace. Apare şi un anti-zeu, personificat de Tash, de la care porneşte totul, căci maimuţa afirmase că Tash şi Alan sunt una şi aceeaşi, ceea ce ia trezit suspiciunile lui Tirian. Începe un război în toată regula, la care participă şi Peter, Edmund, Lucy şi Diggory (mai puţin Susan, care nu mai crede în Narnia). LA finalul războiului, apar absolut toate personajele Narniei, pe care Aslan le judecă. Cele bune merg cu el pe „Tărâmul lui Aslan”, iar ceilalţi devin animale obişnuite şi dispar nu se ştie unde.  Narnia e înghiţită de şopârle şi dragoni, iar eroii merg în lumea lui Aslan, despre care se spune că e mai reală decât Narnia. La final, oamenii veniţi din Anglia descoperă că părinţii lor au murit într-un accident de tren (apropo de începutul la „Prinţul Caspian”), mai puţin Susan, despre a cărei suferinţă nu se spune nimic. Şi uite aşa cei  buni au o poveste infinită, cei răi, nu mai au poveste, iar cei necredincioşi sunt sortişi suferinţei.

Anunțuri