Henri Charrière – Papillon

E o vorbă foarte adevărată, cred eu, care spune că nu contează ce ştii, ci ce cred alţii că ştii. La fel e şi cu vina: important nu e câ eşti de vinovat, ci ce cred alţii despre tine. Papillon este nevinovat. La un moment dat chiar recunoaşte că tot ce i-a lipsit a fost norocul ca ineva să-l susţină mediatic în direcţia asta. Nefiind boxer de performanţă, nu a avut norocul lui Robin „Hurricane” Carter de a cânta Bob Dylan despre el. Bine, dacă era în România, nici măcar o carte nu publica. E drept că orbirea justiţiei nu garantează că trimite la închisoare exclusiv infractori, dar asta de la un moment dat încolo ajunge să nu mai conteze câtuşi de puţin.

Veţi vedea că Papillon evadează din inerţie. După prima reuşită ajunge într-un trib iubitor, unde trăieşte cu două femei tinerele deodată. Şi totuşi nu-i place: angrenat în prejudecăţile unei Franţe republicane, al vrea o legitimaţie pe care să scrie „om eliberat”, vrea o atestare legală a libertăţii sale, nu neapărat libertatea în sine. După ce e readus în Insule, urmează câteva încercări în urma cărora îşi pierde prietenii pe bandă rulantă. Moartea îl sperie, dar nu se lasă bătut. Pleacă chiar şi din Georgetown, unde trăieşte cu o hindusă la fel de tinerică precum precedentele. Nu vreau să fiu patetic, dar de la un moment dat încolo, principiul lui Papillon se rezumă în versurile…

„Eu socot
Şi ştiu că pot
O-nchisoare să creez
Şi din ea să evadez”