Eugene O’Neill – teatru

Toate personaje lui O’Neill trăiesc tragedia idealului neîmplinit. Chiar și Anna Christie, al cărei final este unul cât se poate de fericit, trăiește o mare dezamăgire în trecut: ea este forțată de împrejurări să se prostitueze, iar fetița pură și inocentă din minte bătrânului Christopherson este doar un vis ratat.

La fel e bine, (sau mai degrabă ca o concluzie) toate personajele lui O’Neill oscilează între idealul dorit și idealul trăit. Pentru că eram la bătrânul Christopherson, iată că idealul său este o viață departe de mare. Dar realitatea este că lumea plină de colb și noroi a vieții de fermier a distrus tot ce era mai frumos în fiica sa.

În “Toți copiii lui Dumnezeu au aripi”  Ella este fata albă care îl iubește pe negrul Jim. Idealul ei este o lume fără prejudecăți rasiale, în care să poată trăi liniștită alături de omul iubit. Dar lupta cu o societate intolerantă o epuizează.

În “Dincolo de zare” frații Mayo fac schimb de destine: Robert, cel sortit călătoriei pe mare și visării alege căsătoria cu Ruth și o viață sortită eșecului la ferma părinților, iar Andrew, tânărul vânjos, muncitor cu spirit antrepenorial, ajunge peste mări și țări, nemulțumit de putoarea Orientului. Legea junglei își va spune cuvântul, iar cel mai slab va muri în cele din urmă la scurtă vreme după dispariția fiicei sale.

Totdeauna există o ultimă șansă. Minunea. Noi, doctorii o întâlnim prea des ca să nu credem în ea ”(220) – va spune medicul prevestind moartea lui Rob.  Cât de rare sunt de fapt minunile în viața de zi cu zi.

S-ar putea vorbi la infinit despre marinarii, fermierii și femeile lui O’Neill: femei pline de mister, a căror frumusețe fizică se vede în cuvintele pe care le rostesc. Fermieri urâcioși, morocănoși și puși pe căpătuială. Marinari visători, muncitori și ușor rupți de realitate.

În “Ulei” (o piesă scurtă într-un act), căpitanul Keeney este obsedat de dorința de a vâna balene atât de mult, încât își neglijează complet soția, precum și dorința acesteia de a se întoarce acasă. O să găsiți în piesele scurte ale lui O’Neill o doză incomensurabilă de frământări sufletești. La finalul “Ulei”-ului, nu suntem singuri dacă doamna Keeney mai e în toate mințile. Așa cum în “Beafore breakfast” (una dintre preferatele mele) ne trezim cu un soț care se sinucide – într-un acces de apatie sociopat.

O simplă moarte pe mare se petrece “În drum spre Cardiff” – o boală răpune un marinar oarecare, dar iată o clipă din viața sa, iată acea clipă atât de importantă pentru simplul fapt că este ultima. Și nu neapărat o moarte, poate fi chiar și o simplă ceartă la beție, așa cum se petrece în “Luna caraibilor”, care să ne amintească de zădărnicia vieții.

În fine, mai  amintesc doar “Patima de sub ulmi”, acea piesă care nu știu de ce mie îmi amintește de “La răsărit de Eden” a lui Steinbeck: deși subiectele diferă, mie unul îmi oferă aceeași stare de spirit. Iată deci doi fii răzvrătiți care pleacă în căutarea aurului californian dând cu piciorul averii agonisite de bătrânul Cabot. Și iată-l și pe al treilea, rămas acasă să își întâmpine tânăra mamă vitregă, Abbie, atât de tânără, încât i-ar fi mai potrivită ca soție decât ca mamă. Cum însă tatăl e stăpânul casei, lui nu-i mai rămâne decât rolul ingrat de amant, sperând că astfel va răzbuna amintirea propriei sale mame. Funcționează din plin complexul oedipian în această poveste: Eben e fermecat de tonul matern și cald al mamei vitrege. Și astfel va reuși bătrânul Cabot, la 70 de ani, să mai aibe un membru în familie, un prunc despre care el singur crede că îi este fiu, restul satului știind că de fapt îi este nepot. Eben se va simți trădat de faptul că nu-i este recunoscut copilul și o va blestema pe Abbie. Disperată că-și pierde iubitul, Abbie își va ucide pruncul.