Woody Allen – Anarhie pură

Da, nu poţi spune despre Woody Allen că nu e un comic genial. Poate să nu-ţi placă de el ca actor sau ca regizor, dar dacă îl citeşti e imposibil să nu-l găseşti comic.

E printre puţinii intelectuali care îşi permite să facă mişto de alţi intelectuali: asta pentru că, binenţeles, el însuşi NU este un prost. Una e să-l vezi pe Gigi Becali sau pe orice alt licean de Bamboo făcând mişto de Oskar Kokoschka, şi alta e să-l vezi pe Woody Allen. Să fim serioşi: orice absolvent de bac îşi va şterge balele de râs la auzul numelui „Kokoschka” suspinând… „Ce nume de căcat! Hă, hă, hăăăă!!!” (un urmaş demn de Nilă).

Şi totuşi Woody Allen nu e intelectualist. E genul de tip care renunţă la caviar în favoarea hamburgerului, pentru simplul fapt că şunca este o mâncare ce produce mai uşor visele. El nu persiflează inteligenţa cu o inteligenţă superioară, nici cu o prostie bolovănoasă, ci cu realitatea. Opune ideilor măreţe o realitate simplă. În fond, din punct de vedere bergsonian, chiar şi deşteptăciunea poate deveni un mecanism nefiresc (vezi cazul intelectualilor români). E un model perfect de umorist.

Woody Allen e genul de tip care ştie că „fiecare Shakespeare trebuie să mânânce, ca nu cumva să dea colţul înainte să-şi producă opera magna”. (43) El ştie că singura cale a lui Mahler de a-şi învinge teama de moarte, este să moară. El ştie chiar şi de existenţa restaurantelor în care, „pentru infima sumă de 250 de dolari de persoană, oricine poate mânca la fel ca fel ca Ivan Denisovici” (108). Şi tot el îţi poate povesti cum i-a făcut Donald Duck avansuri lui Nicole Kidman.

În ochii lui Woody Allen, un pasionat de fizică descrie astfel o femeie:

Într-o dezbatere despre particulele sau undele elementare care alcătuiesc tot ce există pe lume, domnişoara Kelly e în mod sigur de partea undelor. Se vede aste numai din felul în care se unduieşte până la dozatorul de apă. Nu că n-ar avea şi particule bune, dar undele sunt cele care-i asigură toate zorzoanele de la Tiffany. Şi soţia mea e mai mult unde decât particule, numai că ale ei au început să atârne.” (139)

E clar că nu poţi spune despre Leibniz că a afirmat că grăsimea e constituită din monade, dacă nu ştii cât de mult s-a străduit Leibniz să scape de monadele care i s-au depus pe şolduri.

Mai amintesc doar scurta povestire „Respingerea”, unde Woody Allen preconizează sistemul educaţional românesc: o familie din înalta societate ajunge devastată după ce fiul lor este respins la una dintre cele mai bune grădiniţe din oraş.