André Malraux – Lazăr

André Malraux este un scriitor fascinat de condiția creștinului. Nu vi-l imaginați ca pe un fanatic, ci ca mai degrabă ca pe un veritabil hermeneut. “Oglinda de la capătul ceții. Lazăr” este o carte în care fundamental nu se petrece nimic (nu e o noutate pentru Malraux): doar un război, și doar niște suferință. Desigur, nu avem de ce să fim impresionați. Tonul lui Malraux li s-ar putea părea unora de-a dreptul patetic, dar este totuși intelligent:

La urma urmei, nimeni înainte de creștinism n-a spus că Dumnezeu este dragoste. De când există cuvântul, nimeni nu răspunsese sclavei născute în zadar și care arăta zeilor din Roma trupul copilului ei născut în zadar”(104)

Există apoi o analiză foarte interesantă pe care Malraux o face scientismului. El zice că “Știința poate schimba fața pământului, dar nu-l schimbă pe om. Hristos, Buddha, Mahomet se adresau omului. Știința nu. De când nu se mai așteaptă să le aducă fericirea, oamenii se tem de ea.”(124). Ideea e că fiecare dintre noi admirăm la știință faptul că pornește de la postulatul că adevărul este o valoare supremă. Ceea ce este greșit. Și aici Malraux vine cu celebrul citat al lui Dostoievski: “Dacă aș fi nevoit să aleg între Hristos și adevăr, aș rămâne cu Hristos, împotriva adevărului”. Desigur, este genul de frază pe care aștepți să o rostească oricând vreun adventist sau vreun martor al lui Iehova, dar aici nu este vorba de fanatism religios. Mai important decât adevărul este mila de exemplu. Ideea romanului e cam așa:

Pe un câmp de luptă în timpul unui război se folosește o armă biologică, ceva gen gaze toxice, care rad totul pe o suprafață imensă. Un supraviețuitor stă și se zbate între viață și moarte, ca personajul ăla din “One”-ul lui Metallica. Și da, se pune problema… dacă știința e de partea adevărului, înseamnă că știința poate fi de partea unui combatant în război, pentru că un combatant poate spune adevărul. De pildă, americanii spun adevărul, arabii nu, și mâine cu adevărul de partea lor, americanii trimit o bombă atomică în Palestina… să zicem. Ideea bătrânului Dostoievki este: în cazul ăsta mai suntem creștini? Mai e important adevărul?