Sincer, cred că îl supraapreciem pe Mihail Sebastian, și mai ales supraapreciem “accidentele” lui. Ok, și tipu’ a pierdut un manuscris? Ce a așa dramatic la treaba asta? Și Brătescu Voinești a pierdut un roman, și … care e faza? Dacă îl țin curelele îl rescrie, dacă nu… nu! Mi-e greu să pricep de ce la noi la români scriitori sunt percepuți drept niște tipi boemi cu capul în nori, și nu niște meșteșugari. Problema nu e că cititorii îi văd astfel, ci că și ei se consideră astfel.
În fine, deci e tipa asta, Nora, care îl întâlnește pe Paul, și cei doi se îndrăgostesc. El are o iubire mai veche care-l bântuie, pe nume Ann. Cam asta-i tot. Și… mă rog… Nora îl duce pe Paul la schi ca să o uite pe Ann… vezi Doamne, ce multe poate schmimba o vacanță. Romanul ar putea fi genial dacă subiectul nu ar fi tratat atât de pueril: situațiile sunt verosimile, dar personajele au niște resorturi plutitoare care le țin al suprafață, totul e de fațadă. Metoda asta poate fi interesantă în teatru, misterioasă și captivantă, dar într-un roman e penibil de plictisitoare.
Cel mai bun roman de dragoste al literaturii române? Nici pe departe. O fi Camil Petrescu cam misogin, dar a scris mai bine despre cupluri. Și nici Liviu Rebreanu cu “Adam și Eva” nu e mai prejos.
revizia de carte 