Vasile Voiculescu – Zahei, orbul

Avem de-a face cu un excelent roman parabolic. Nu… sincer… chiar este foarte bine scris, și chiar găsești un simbol sau o parabola la fiecare paragraf. Din păcate, românii nu știu să-l vândă pe Voiculescu, acest autor care folosea realismul magic în opere sale cu mult înainte ca Marquez sau Rushdie să fie în stadiu embrionar.  Primii care ar trebui să ducă o campanie de mediatizare masivă a acestei stări de fapt (o… da,  în  “Zahei,  orbul” sunt elemente de realism magic, și da, cu mult înainte de “Veacul de singurătate”) ar trebui să fie ICR-ul. Dar ce face Patarepitici nu tre’ să comentăm acuma.  

În fine… ortodocșii și l-au însușit cam extremist pe Voiculescu, și de aici probabil oamenii de cultură sensibili la fanatismul religios l-au aruncat pe bietul autor în conul de umbră al orotdoxiștilor. Din păcate, Voiculescu a scris mai bine decât universitarii care l-au judecat, așa că îmi este permis să spun că Zahei nu seamănă doar cu “vameșul” biblic, dar și cu Oedipul antic. Imaginea finală a romanului, ologul pe umerii orbului este întruchiparea într-o ființă a lui Oedip. Deci, dacă îmi screm neuronii puțin peste medie, pot găsi și alte simboluri în acest roman al lui Voiculescu. Dacă aș vrea să bat apa-n piuă cu calcarea șarpelui în picioare, lingerea apei sfințite de pe jos, ar însemna să citez de pe Wikipedia și alte site-uri de specialitate care într-un mod absolute dubios se imită unele pe altele.