Stephen King – Povestea lui Lisey

Am refuzat pânăacum să comentez serios un roman al lui Stephen King, pentru că deocamdată le-am citit pe cele clasice, de sute şi zeci de mii de ori comentate şi de mii şi milioane de ori rezumate.

“Povestea lui Lisey” însă e o apariţie relativ recentă (2005), aşa că nu a trecut atât de profund prin filtrul Wikipediei şi al altor site-uri de specialitate. Momentan, pot spune că este din punctul meu de vedere, cel mai bun roman al lui Stephen King. Îl puteţi lua cel puţin ca pe o “ars poetica”, dacă fraza anterioară vi se pare mult prea încărcată. În primul rând însumează toate laitmotivele lui King:

  1. Autorul celebru bântuit de fan-atici, ne aminteşte de “Misery”.
  2. Femeia aparent slabă dar cu un caracter puternic, luptând cu demonii, ne aminteşte de “Sleepwalkers” si de „Dolores Claiborne”
  3. Maşini bântuite gen “Christine”, conduse sau violentate de maniaci.
  4. În fine, un trio de presonaje cu tendinţe autodistrutive impuse de posedare demonică, gen “Shining”, sau tot ca în “Christine”, un backround muzical foarte bine definit de muzica country şi Hank Wlliams.

Şi în “Povestea lui Lisey”, ca în majoritatea romanelor lui King, este vorba despre ratarea idealului de viaţă american. Scott Landon este un scriitor celebru capabil să evadeze într-o lume de vis numită Bu-Luna, unde îşi vindecă rănile într-o baltă, asemeni unui botez. Fratele să, Paul, este posedat de un demon din Bu-Luna, iar când această posesie îşi va exprima existenţa, tatăl lui Scott îi va ucide fratele. Jocul va continua în acelaşi ritm macabru, tatăl devenind posedat, iar Scott ucigaş. La această ecuaţie grotescă se adaugă ubirea dintre Scott şi Lisey, o iubire perfectă dar bolnavă, pentru că “Fiecare căsnicie îndelungată are două suflete, unul luminat, şi unul întunecat”(502).

Cam despre asta e vorba: într-o căsnicie născută din pasiune veritabilă, lucrurile au mereu subînţelesuri şi substraturi. În iubire nu e loc de chesti călduţe, călâi. Acţiunea din “Povestea lui Lisey” veţi vedea că se petrece fie în caniculă, fie în îngheţ.

Universul oniric din Bu-Luna este absolut fascinant. Deşi e terorizant e imposibil să nu ţi-l doreşti şi tu… are un firesc obsesiv. E un loc în care poţi scăpa de toţi criminali gen Dooley, dacă eşti curajos. Căci Lisey nu e mândră atunci când îşi scrie pe maşină “Mă iubeşte Iisus, flăcăul din Nazaret, uite de ce nu conduc încet” (442), ci e curajoasă. Pur şi simplu iubeşte viaţa şi refuză mediocritatea.

Legăturile dintre vis şi realitate sunt deseori atât de firave…

Scott e împuşcat în piept, dar se vindecă repede. Se vindecă atâtde bine încât viaţa din el e plină de energie: “Când e într-o asemenea formă, Scott ar putea vinde până şi frigidere eschimoşilor, cum se spune… şi Dumnezeu să ne binecuvânteze balta cu limbaje la care mergem cu toţii să ne adăpăm” (53). Scott Landon nu se sinucide, aşa cum scrie pe Wikipedia, ci moare dintr-o eroare: demonul îi blochează calea de acces spre balta vindecării, locul unde mai târziu Lisey va scăpa de monstruosul atac al lui Dooley, regele Incucilor, întruchiparea psihopatică a universitarilor şi intelectualilor putreziţi care văd în fiinţa umană doar un instrument al artei. Căci şi acest lucru îl ironizează Stephen King: lumea celor din mediile intelecuale, acolo unde soţiile, dacă nu fac o “chestie artistică”, nu sunt bune decât la făcut copii şi cusut ciorapi. Lumea celor care uită moartea ta numai după 70 de ani, atunci când drepturile de autor sunt anulate.

Nu ştiu dacă aţi sesizat, dar eroii lui Stephen King, deşi umblă printre morţi şi criminali, sunt foarte anti-emo. După ce îl trimit pe Dooley în Bu-Luna, Amanda şi cu Lisey beau ceea ce ele cred că e barndz românesc, deşi după cum le arde pe gât noi ştim că e pălincă. Sunt bucuroase, fericite că ceea ce era coşmarul lor comun a avut în cele din urmă un “bul sfârşit!”.