J.K.Rowling – Harry Potter şi pocalul de foc

Reţeta e cam aşa:

Toate începuturile se petrec în familia Dudley. Într-un univers plat ocupat de rudele „încuiate”, apare magia. Apoi se lasă cum misterele… multe la număr, că ele dau grosime cărţii. În final se descoperă toate misterele şi gata. Povestea cu „Pocalul de foc” îl aduce în scenă pe ăla cu Ochi Nebun, un personaj foarte gotic din punctul meu de vedere.  Pentru prima oară moare un personaj bun, ceea ce era inevitabil la un moment dat şi ce îmi place e că persoanjele astea încep să crească, adică lucrurile nu stagnează într-un cerc de succes.

Problema lui Harry Potter este de fapt succesul enervant. Cică Biserica Creştină din Alamogordo ar fi ordonat arderea cărţilor cu micul şi mai apoi adolescentul magician pe motiv că ar fi bântuite de forţe satanice. La noi s-au trezit o grămadă de apărători ai ortodoxiei să analizeze aceste aşa-zise simboluri satanice, gen Unicornul sau Pasărea Phoenix, sau au condamnat practicile oculte din cartea asta.

Auziţi, dar mai bine nu s-ar ocupa oamenii ăştia de altceva? Adică… nu ştiu… nu văd şi ei pe Satana în alte părţi? Adică… puii mei… un taliban vrea de exemplu să otrăvească toate fast-food-urile din America… io ştiu? Ăsta dacă nu face practici oculte mai are o şansă la mântuire, nu-i aşa? Adică… să vadă şi ei că mai sunt pe colo-pe colo nişte oameni care mor, nişte şmecheri care le hotărăsc moartea, chiar aşa… ăl mai rău dintre toţi e Potter?

În plus, cred că e şi o problemă de educaţie, ceea ce la români ştim că e o hibă mare: un copil educat într-o familie armonioasă (în ăia şapte ani de-acasă multe minuni se pot petrece), într-un fel sănătos, chiar dacă va fi fascinat de Harry Potter, chiar dacă va umbla cu baghete magice la grădiniţă… să fim serioşi… nu o să i se închine lui Satana dacă îi spui că ăla e sinonim cu Lordul Cap de Mort. Deci problema nu e la cărţi, ci la părinţi, fie ei sfinţi sau biologici.