L.J.Smith – jurnalele vampirilor

Cum nu mai am chef să mă întind cu o sagă pe zeci de postări, la „Jurnalele Vampirilor” mi-am propus să-mi vărs părerile la kilogram. E superofertă de criză

De la primele capitole descoperim asemănarea cu „Twilight”. Şi e bine de ştiut că „Trezirea” e scrisă prin ’91, iar „Amurgu'” prin 2005, dacă e cineva interesat de originalitate.
În loc de Bella e Elena, şi în locul vampirului ăla ciufulit e un alt vampir… ia ghici… tot ciufulit, şi aici are şi un accent hispanic, fir-aţi voi „ale dracului de coţăhârle!”
Elena e însă foarte populară, şi e combinată cu un pămpălău. Ea, binenţeles, vrea pe cineva să o sugă… de sânge. Mă rog, apare „mult-doritu'”  care are un frate rău, şi cu care se bate de câte ori are ocazia. Prima bătaie lăsată cu moarte a fost cică prin Renaştere, pentru o „pipitză-vampiritză” destul de instabilă emotiv, că nu prea ştia cu cine vrea să rămână. În fine… Damon ăsta (ce nume inspirat!) e rău de tot, că bea sânge de om, nu de căprioară sau alte animale inofensive ca frac’său.
(ale dracu’ ONG-uri grinpişiene dacă depun ele vreo plângere împotriva vampirilor ăstora aşa-zis „inofensivi”).
Asemănările cu „Twilight” ating limita penibilului, încât ajungi să te întrebi „cum dracului a putut Stephenie Meyer să ajungă celebră plagiind pe faţă o altă carte”. Răspunsul e simplu: scriind mai bine! Ca la un „cover” bine făcut. E foarte tare că în ambele cărţi apare o muiere care prevesteşte viitorul: ici Bonnie McCullough, colo Alice Cullen. Idem e povestea şi du doi pe una (ale dracului fracţii… colo erau din rase diferite, aici sunt fraţi…) Veţi vedea că de la un punct încolo se lasă şi cu vârcolaci. Ideea e că scriitura lui L.J.Smith este foarte laconică. Se rezumă prea mult la acţiune, şi prea puţin la sentimente, nu că Stephenie Meyer ar fi vreun James Joye sau ceva… dar cel puţin comparativ, mai bine te rezumi la 4-5 volume drăguţe decât la 7 şi nu ştiu câte prostii.

Faptul că autoarea e pusă pe vărsătură de acţiune (telenovelă o fi vrut să scrie…) se vede din faptul că aici transformarea eroinei în vampiritză se petrece mai repede. La sfârşitul volumului „Lupta” e deja moartă şi înviată. Şi să vedeţi cum se mai complică lucrurile…

În „Furia” se întoarce Katharine aia, care de fapt nu murise. E supărată ca măgaru’ pe sat, şi vrea să facă mult rău – tipic pentru cărţile cu vampiri – la dracu’, parcă dacă eşti nemuritor te-ar mai durea-n cur de alţii… să fim serioşi! Ăştia doi vampiri, Damon şi Steven au trăit ca proştii 500 de ani – i-a fraierit muierea lăsându-i să creadă că e moartă. Şi da, mă rog, ea vine şi o omoară pe Elena. Asta e partea tristă. Dar partea bună la scrierile lui L.J.Smith cu vampiri e că nu poţi ştii niciodată cât de mort e un personaj. Nu de alta, dar în „Reuniunea” care în română nu s-a mai tradus că e şi „întunecată” ca să nu se sperie noaptea fetiţele, Elena asta îi apare în vis lui Bonnie (mama-Omida adolescentină). Apare acuma tatăl-vampiresc al Katharinei, unu’ pe nume Klaus, care bântuie şi el pe-acolo cu un vârcolac după el (da… apare şi vârcolacu’, nu vă impacientaţi…) şi ajung toţi într-un cimitir mare-mare al eroilor americani din  Războiul Civil (ca să aibe şi un iz patriotic povestea asta), unde cu ajutorul soldaţilor lui Lincoln (preşedintele, nu maşina) îl ucide pe ăla rău’. Mda… ştiu… mai penibil nu cred că se putea, aşa că nu am mai continuat să mă distrez cu „Întoarcerea”, că deja pierdusem o lună cu cărţile astea şi nu-mi dă nimeni timpul înapoi.

Tot ce le pot sfătui pe fătuţele dornice să retrăiască momentele din „Twilight” e să nu pună mâna pe L.J.Smith, ci mai bine să o recitească pe Stephenie Meyer.

1 comentariu

Comentariile nu sunt permise.