Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei

Sincer să fiu, până la acest roman nu mi-a plăcut Garcia Marquez. „Un veac de singurătate” mi s-a părut o sumă de artificii menite să ia ochii criticilor, şi să îl propulseze pe autor în rândul lecturilor „quality” din societatea europeană. Cu „Dragoste în vremea holerei” mi se pare că nu mai caută atâta recunoaşterea talentului, ci spune o poveste specială prin simplitate. Mie mi se pare că Marquez are darul unic de a ieşi din comun, îi place să povestească într-un mod inedit, până la un anumit punct chiar avangardist, dar stilul i se potriveşte mai bine la situaţii banale. În „Dragoste în vremea holerei” stilul e în contrapunct cu povestea. Tonul acela uşor distant este aplicat unei istorii banale. Trio-ul Florentino Arriza – Fermina Daza – Juvenal Urbino – nu are nimic special. O poveste de dragoste din tinereţe este reluată la bătrâneţe – atâta tot! Să fim serioşi – toţi bărbaţii de 60 de ani cred că-şi amintesc de prima lor dragoste, la fel şi femeile, iar posibilitatea reîntâlnirii nu este de fiecare dată exclusă (asta se întâmplă numai în societatea românească îmbâcsită de prejudecăţi). Eroii evoluează absolut firesc: doctorul Urbino sub masca corectitudinii conjugale îşi va înşela soţia de două ori. Arriza va fi un veritabil Don Juan, adică acel om care face dragoste cu multe femei dar societatea nu-i recunoaşte potenţa. Fermina Daza va împlini idealul conjugal – se mărită, toarnă plozi, îşi îngroapă soţul, şi apoi când gata – se termină tot ceea ce „trebuie să facă”, cei doi îndrăgostiţi îşi văd de viaţă.

În fine – ideea e că romanul este plin de o sensibilitate aparte. Are o gingăşie venită parcă din alte sfere, născută tocmai din imparţialitatea autorului cu personajele sale. Şi e unul dintre puţinele romane de dragoste care chiar te trimit cu gândul la o persoană iubită. (cred că doar cu „Cititorul” am mai avut senzaţia asta).

Şi da, are mare dreptate: până nu închei socotelile cu ceea ce din diferite motive „trebuie” să faci în viaţa asta, nu vei putea fi fericit!

 

Florentino Ariza îşi aminti de o frază auzită în copilărie de la medicul familiei, naşul lui, care tot încerca să‑l vindece de constipaţia cronică: „Lumea se împarte în două: cei care se cacă uşor şi cei care se cacă greu.” Pornind de la această dogmă, doctorul elaborase o întreagă teorie asupra caracterului oamenilor, pe care o considera mai reuşită şi mai riguroasă decât astrologia. După experienţa căpătată de‑a lungul anilor, Florentino Ariza a reformulat-o în alţi termeni: „Lumea se împarte în două: cei care se regulează şi cei care nu se regulează.” Nu avea încredere în aceştia din urmă: când li se întâmpla să calce pe de lături, totul li se părea atât de neobişnuit, încât se lăudau cu aventura lor de parcă tocmai inventaseră amorul. În schimb, cei care făceau dragoste des trăiau numai pentru asta. Se simţeau aşa de bine, încât, ştiind că viaţa lor depindea de discreţia cu care se comportau, erau muţi ca mormântul. Nu vorbeau niciodată de isprăvile lor, nu se destăinuiau nimănui, se arătau indiferenţi la comentariile altora, dobândind astfel faimă de impotenţi, de frigizi, dar mai ales de poponari timizi, cum i se întâmplase, de pildă, lui Florentino Ariza. Lor însă le convenea, pentru că această situaţie ambiguă îi proteja. Alcătuiau un fel de lojă secretă, ai cărei membri se recunoşteau între ei în orice loc, fără să aibă nevoie de o limbă comună. Iată de ce, Florentino Ariza n‑a fost surprins de răspunsul fetei: era una de‑a lor şi, ca atare, ştia că el ştia că ea ştie.