J.R.R.Tolkien – Silmarillion

E drept că dacă apuci să citeşti „Silmarillion” eşti un tip „tolkinian”, dar sincer să fiu sper că nu eşti genul care îşi găseşte jumătatea pe „otherkin” că arunci avem o problemă.
Care e faza cu Silmarillion? Sunt de fapt nişte notiţe ale tatălui puse cap la cap de fiu. Nu vă aşteptaţi la aceeaşi graţie stilistică din „Stăpânul inelelor”, ci mai degrabă la o aprofundare a studiilor referitoare la limbile inventate de autor cu această ocazie. Avem o geneză destul de stranie, cu un tip pe nume Illuvatar şi cu o muzică pe care acesta o compune, iar nişte spirite malefice o strică.
Apoi este povestea celor trei silmarilii, create de Feanor, fiul lui Finwe, pe care Melkor (precursorul lui Sauron), le fură. Observaţi că Melkor are de la o poştă caracteristicile lui Lucifer: nu doar că lui îi dă Illuvatar cea mai mare putere şi cunoaştere, dar este şi cel mai rău tip de pe Pământul de Mijloc. În fine, Feanor e ucis de Balrogi (tipii ăia care îi vin de hac şi lui Gandalf la un moment dat), iar Pomii din a căror lumină străuceau silmariliile sunt distruşi. După aceea Valar, un fel de îngeri, creează luna, soarele şi oamenii (adică mult după elfi), care se aliază czu elfii în lupta împotriva lui Melkor, alias Morgoth. Şi uite aşa ajungem la omul Beren şi la elfa Luthien, care se îndrăgostesc, sunt luaţi prizonieri de Sauron, cel mai fidel discipol al lui Melkor, şi mscăpând de aici fură un silmaril din coroana lui Melkor. Crezând că nu e invincibil, oamenii şi elfii pornesc la un atac sinucigaş, pentru că nu iau în calcul trădătorii. Nu vă răpesc plăcerea de a continua voi lectura aventurilor lui Hurin şi Huor, şi cum ajunge ajunge Earendil, nepotul lui Huor, la rândul lui jumate-elf, să-i ceară ajutorul lui Valar în lupta decisivă împotriva lui Melkor. Şi uite aşa ajungem la Elrond şi Elros şi la alegerea lor în privinţa nemuriirii pe care o ştim deja din anexele la „Stăpânul Inelelor”.
Urmează apoi „Akallabêth”, sau istoria numenoreenilor, şi trădarea lui Ar-Pharazôn, iar „Despre Inelele Puterii şi al Treilea Ev” chiar nu vă mai zic nimic.
Concluzia: dacă vreţi să trăiţi momentele-cheie ale Istoriei Pământului de MIjloc, vă recomand călduros cartea, dar în cazul în care căutaţi aceeaşi savoare a „Stăpânului Inelelor” sau aerul acela de basm celtic rustic pe care îl are „Hobbitul”, eu zic că nu le veţi regăsi aici. Se simte că nu e o carte desăvârşită.