Umberto Eco – Insula din ziua de ieri

“Insula din ziua de ieri” al lui Umberto Eco este un roman mult prea postmodern pentru gustul meu. N-aş putea spune nici în ruptul capului că nu e un roman bun – ba din contră – cred că este cel mai bun şi mai adevărat roman postmodern cu putinţă (cu alte cuvinte, Cărtărescu mai are de învăţat).

Totul e permis : orice stil, orice atitudine, orice subiect. Să le luăm deci pe rând:

Roman introspectiv – pe la 1643, un tânăr pe nume Roberto cercetează singur un vas pe nume Daphne, descoperind existenţa unui Intrus.

Roman istoric de război – începe apoi să-şi amintească  de viaţa sa până într-acel moment: partcipă alături de tatăl său la diferite lupte, în urma cărora acesta moare din cauza unui gest nesăbuit de eroic menit să şteargă ruşinea familiei pricinuită de trădarea lui Ferrante, fratele geamăn al lui Roberto.

Roman ştiinţific – Roberto îl cunoaşte pe un anume părinte Emanuelle, care-l introduce în tainele unei ştiinţe atomice primitive (toţi preoţii lui Eco seamănă cu cei din “Numele trandafirului”).

Roman de dragoste – Roberto se îndrăgosteşte în prima fază de o tânără oarecare fără statul social, iar un prieten îl învaţă tainele scrisorilor de amor (gen “Scrisorile persane”?). Apoi se îndrăgosteşte de o “doamnă adevărată”, Lilia.

Roman de spionaj – după ce un amic îi vorbeşte lui Roberto despre “pulberea de simpatie”, acesta e racolat de Mazarin şi trimis într-o misiune pe vasul Amarilli pentru a descoperi meridianul de 180 de grade şi Insulele lui Solomon.

Roman de aventuri – Roberto călătoreşte pe Amarilii şi prin nu se ştie ce împrejurame ajunge pe vasul părăsit Daphne naufragiat lângă o insulă ocupată de fitofagi.

Roman camaraderesc – se împrieteneşte aici cu Intrusul, care e de fapt preotul Caspar. Cei doi îşi dezvăluie secretele. Caspar înceracă să străbată marea până la insulă într-un clopot, şi moare, evident.

Roman introspectiv (din nou) – Roberto îşi imaginează viaţa fratelui său Ferrante, cum o cucereşte pe Lilia în locul lui, şi cum ajunge şi el să moară în căutarea vasului Daphne.

La final – ironia postmodernă – autorul recunoaşte că personajele “poate” că sunt inventate, iar Roberto este unul dintre aceia care a “ratat” găsirea insulelor lui Solomon, descoperite cu jumătatea e vaec mai târziu.

Un admirabil exerciţiu de stil, căruia cred că-i lipseşte inevitabil sufletul.