Lloyd C. Douglas – Cămaşa lui Hristos

Lloyd C. Douglas păstrează şi amplifică în „Cămaşa lui Hristos” majoritatea simbolurilor nou-testamentare. Da, putem considera fără exagerare, că avem de-a face cu cea mai importantă operă literară cu subiect creştin de la „Quo vadis” încoace. Miza e simplă:  ce s-a ales de cămaşa lui Hristos? Răspunsul imaginar este extrem de complex şi cât se poate de verosimil, pentru că asemeni Graalului şi crucii, cămaşa este un simbol al moştenirii, o dovadă a deja peste două mii de ani de tradiţie creştină.

Mai ţineţi minte ce ziceam la un comentariu referitor la una dintre maximele lui Cioran, că mi se pare ironic faptul că singurul motiv pentru care mai credem în Iisus este faptul că a înviat din morţi? Vă daţi seama că în perioada de început a creştinismului, în acele vremuri pe care le pomeneşte Llyod Douglas, puţini erau aceia care ştiua de învierea lui Hristos? Aceea era adevărata credinţă: în Cuvântul Domnului mai mult decât în Puterea Sa. Puteai fi creştin chiar şi fără să-l cunoşti pe Iisus, asemeni vameşului Zaccai: pur şi simplu din necesitatea, din setea de Adevăr şi de Dreptate.

Azi ne aflăm undeva în sânul unei tradiţii obişnuie să ne promită raiul după moarte. Şi în definitiv, dacă nu ar exista viaţă după moarte, oare Cuvântul lui Iisus şi-ar pierde din profunzime sau din înţelepciune? Pe mine unul asta mă râcâie la contemporanii noştrii, avântaţi într-un război al confirmărilor inutile. Ne interesează dacă Iisus s-a împreunat cu vreo femeie, vrem să-i atingem giulgiul, vrem dovada învierii Lui, când până la aceste dovezi avem Cuvântul Lui: imaculat şi perfect.

Dacă acesta este adevărul – ca un bărbat să aibă undeva o împărăţie, unul care a învit din morţi, bagă de seamă, eu ştiu că aşa ceva nu se poate întâmpla, dar dacă ar fi să se întâmple, atunci prefer ca cel care o are să fie acest Iisus decât s-o aibă Quintus sau bătrânul Iulian sau Pilat, sau chiar năucul de Gaius, guşterul bătrânei Iulia.”(388)

Dacă prin absurd ar exista un Dumnezeu, n-aţi vrea să fie mai bine Iisus Hristos decât Becali? Sau Obama? Serios acuma…

Din păcate înţelepciunea regulilor pe care ni le-a lăsat moştenire, nu pot fi nicidecum combătute, aşa că ne legăm de nimicuri.

Împăraţii au distrus şi au jefuit lumea. Ei au orbit oameni care au avut vedre, au făcut infirmi in oameni sănătoşi şi i-au distrus. […] Lumea ar rămâne mirată dacă ar constata că are un guvern care să se intereseze de orbi, de bolnavi şi de infirmi”(388)

În fond şi la urma urmei, cum poate fi altfel decît de origine divină cel care vine primul pe acest pământ şi ne spune să nu mai răsplătim răul cu rău? Sigur, acuma ni se pare un nimic, dar la drept vorbind nici un om nu s-ar putea naşte de la sine cu o asemenea filosofie de viaţă. Până la Iisus filosofii şi-au bătut capul cu firea animalică a omului, atât de greu educabilă. Lăsat singur, fără societate, omul evoluează la fel ca orice altă bestie. Lăsată singură, fără un Cuvânt Divin, orice societate se organizează ierarhic asemeni unei haite. Cam cum era lumea înainte de Hristos. Ce dovadă să ai în plus la faptul că nu e om acela ce fără nici o educaţie prealabilă nu gândeşte conform instinctului de conservare uman? Vine unu’ mâine la noi, şi ne învaţă să ne folosim cele 90 de procente latente din creier. Păi n-o să ziceţi toţi că e Dumnezeu? Aşa, dacă a venit cineva şi ne-a învăţat de pildă să nu mai condamnăm oamenii la moarte când vorbesc în public, aşteptăm nehaliţi o confirmare: dar de înviat a înviat?

A înviat mă! Da? Gata? Eşti mulţumit? Acum te poţi întoarce liniştit să fii porc?

La scurtă vreme după răstignire lucrurile nu erau la fel de bătătorite ca acum…

Marcellus se aseamănă tâlharului de pe cruce care îşi recunoaşte vina: devine un prim creştin.  Trimis fiind în fortul Minoa ca pedepasă pentru trufia de a-l înfrunta pe moştenitorul împăatului Tiberiu, Marcellus Gallus asistă la răstignirea lui Iisus, şi câştigă la zaruri umila cămaşă a celui despre care se credea a fi Mesia. O îmbracă la banchet, pentru a satisface nevoile de benchetuire ale fraţilor de arme, apoi toate lucruirle se schimbă: e chemat înapoi la Roma, dar mustrările de conştiinţă nu-i dau pace. Demetrius, sclavul său, veţi vedea că refuză de două ori ocazia de a deveni liber: prima oară refuză să fugă, iar a doua oară îşi refuză un drept cuvenit. Vechile rânduieli încep să se destrame… căci actele de eliberare a sclvilor nu pot atesta un fapt deja propovăduit de Iisus: orice om este liber de la natură.

Cămaşa are şi ea o poveste: se pare că a fost ţesută de o anume femeie pe nume Tamar, despre care se credea că e vrăjitoare, şi care, muncind în ziua de Sabat pentru a se întreţine a fost pedepsită de popor fiindu-i stricat războiul de ţesut. Iisus i-a reparat războiul cu uşurinţă, fiind tâmplar de meserie, iar aceasta i-a ţesut veştmântul atât de preţios. O dovadă în plus a faptului că Dumnezeu judecă de multe ori mai puţin aspru decât oamenii…

Observăm răsăritul creştinilor, nu al creştinismului. Aşa cum susţine şi Hegel, creştinismul nu are istorie, el a fost mereu acelaşi, doar oamenii i-au înţeles filosofia diferit.  Marcellus este păgânul intrat în contact cu forme de bunătate pură. Creştinii pe care îi întâlneşte îl ajută şi lasă la apreciera lui să aducă o răsplată, de aceea e nevoit să judece atent. Dar judecă atent pentru că fundamental nu este un idiot, asta trebuie să înţelegem noi. Creştinismul spune lucruri pentru oamenii care au un minim de aplecare spre a-l înţelege: dacă vreodată ţi s-a făcut un serviciu pe gratis şi te-ai simţit profund îndatorat pentru asta, înseamnă că eşti pregătit să asculţi şi restul predicii creştine, dar dacă ai fost mereu ignorant la braţele care ţi-au susţinut ascensiunea, înseamnă că eşti un porc fericit.

Veţi întâlni în această carte rescrise aproape toate noţiunile  creştine de bază. Tradiţia bisericii este esenţializată într-o singură frază: „S-ar putea, Ben Iosif, ca Iisus să nu vină niciodată după mine […] şi tot aşa s-ar putea să nu vină după tine… dar după Ştefan a venit” (421) – nu putem cere minuni zilnice şi individualizate, dar putem crede în minunile întâmplate altora.

Credinţa aceasta nu se aseamănă cu actul de proprietate al unei case în care am putea trăi cu deplin drept de stăpânire. Seamănă mai mult cu o serie de scule cu care un bărbat poate să-şi clădească o casă. Sculele acestea valorează exact atât cât eşti în stare să faci cu ajutorul lor. Dacă le laşi din mână, nu mai au nici o valoare, până în momentul când le vei întrebuinţa din nou”. (398) – nu cereţi creştinismului să vă rezolve problemele, pentru că nu este ăsta scopul lui.

Iisus a fost cel mai mare răzvrătit al lumii: când oamenii se omorau între ei, el a venit să propovăduiască pacea. A intrat apoi în tempul păcii israeliene şi i-a biciuit pe negustori, propovăduind sabia. Şi, mai rău decât atât pentru sistemele economice şi politice ale tuturor epocilor, şi-a învăţat supuşii să nu se lege de lucrurile lumeşti, să nu fie şantajabili.

Caligula în latină este diminutivul de la cizmă. Mda… e tare că „un cizmar” pune capăt acestei frumoase poveşti a primului roman creştinat. Cizmuliţă, („caligula” în latină) va fi primul împărat persecutor creştin, ucigaşul tinerilor noştri protagonişti, Marcellus şi Diana.

Revenim însă la problema iniţială: de ce a fost nevoie ca Iisus se se întoarcă din morţi? Sigur, oameni cinstiţi au fost şi înaintea Lui, dar de ce este nevoie să credem că a înviat din morţi şi că are o împărăţie undeva acolo în cerurile alea, până una alta destul de lipsite de secrete la ora actuală? Desigur, este vorba despre moarte, şi despre cel mai mare curaj pe care ni-l inoculează religia creştină: să nu ne fie teamă de moarte.

Anunțuri